1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Şarada preşedintelui

Politică românească evoluează pe un fir extrem de subţire şi orice nervozitate inutilă poate provoca un dezastru.

Preşedintele Traian Băsescu a anunţat luni după-amiaza câteva lucruri de mare însemnătate, fără să le numească până la capăt. El a insistat foarte mult asupra legii partidelor, în contextul consultărilor pentru desemnarea primului ministru, ceea ce sugerează intenţia sa de a nu recunoaşte alianţele ca formaţiuni cu drepturi constituţionale.

Legea pe care a invocat-o cu insistenţă (Legea 14 din 2003) defineşte ”partidele” politice, dar şi ”alianţele” politice, ceea ce arată că este vorba de forme juridice diferite, care ar trebui să antreneze şi consecinţe practice diferite. Într-adevăr, Constituţia nu spune la Articolul 103 nimic despre ”alianţe”, ci numai despre ”partide”. Or, dacă admitem că limbajul juridic este riguros şi că distincţia dintre ”alianţe” şi ”partide” nu este una pur lexicală, atrăgând după sine distincţii constituţionale, atunci, preşedintele poate ignora ”alianţele” în procesul consultărilor, în beneficiul partidelor.

Acest aspect este însă destul de nebulos, atât în teoria politică cât şi în drept. Care ar fi distincţia de fond dintre ”partide” şi ”alianţe”? Şi de ce nu am putea considera că, din clipa în care s-au înscris, la fel ca şi partidele, la tribunal, alianţele nu preiau rolul constituţional al partidelor? În practică, cel puţin la prima vedere, asta se şi întâmplă, din moment ce alegătorii votează programul şi candidaţii unei alianţe şi nu a unei sume de partide!

Totuşi, distincţia dintre partide şi alianţe poate fi menţinută, în ciuda acestei fuziuni la nivelul imaginii publice şi a unităţii de acţiune, din moment ce partidele însele (PNL şi PSD) amintesc periodic că îşi conservă identitatea şi că se vor despărţi la un moment dat. Deunăzi, preşedintele PNL, Crin Antonescu, a anunţat că partidul său va candida cel mai probabil separat de PSD la alegerile pentru Parlamentul European din 2014. El a argumentat că, în felul acesta, diferenţele doctrinare dintre cele două grupări vor fi puse mai bine în valoare. Să observăm însă că alegerile europene din 2014 se vor desfăşura exact la jumătatea legislaturii care va începe după 9 decembrie, punând teoretic în pericol unitatea prezumtivei alianţe guvernamentale a USL. Aşadar, prin voinţa lor de a se distinge, PSD şi PNL oferă preşedintelui Traian Băsescu argumentele de care are nevoie.

Discuţia se poartă în limite foarte înguste. Aşa cum am văzut, ”alianţa” poate fi juridic disociată în părţile sale componente (”partidele”), dar, în situaţia românească, acestea şi-au exprimat în mod indubitabil intenţia de a forma împreună majoritatea guvernamentală, ceea ce nu ar mai trebui să lase loc la atâtea disocieri complicate.

Declaraţiile preşedintelui din seara de luni dau însă de înţeles că preşedintele va exploata toate distincţiile posibile şi cele mai mici fisuri pentru a divide alianţa USL. E un anunţ pe care îl face preşedintele, deşi susţine că evită să-l facă. Întregul discurs al preşedintelui poate fi pus sub semnul preteriţiunii, acea figură retorică care îţi permite să spui ceea ce tocmai ai anunţat că nu vei spune, evitând totodată să atragi asupra ta toate fulgerele.

Prin urmare, trimiţând la legea partidelor, preşedintele a anunţat că intenţionează să-i invite la Palatul Cotroceni separat pe reprezentanţii PSD şi PNL. ”Preşedintele trebuie să dea şansa consultării şi nu să o obstrucţioneze”, a spus Traian Băsescu, sugerând că, în sânul grupărilor distincte care alcătuiesc USL, ar putea exista posibilităţi politice încă puţin cunoscute şi care ar putea fi exploatate. Unii văd aici o ameninţare abia dismulată şi un semnal de alarmă.

În realitate, dacă social-democraţii şi liberalii manifestă deplină loialiate unii faţă de alţii şi dacă îşi pun speranţele într-un proiect care le depăşeşte ambiţiile, nu au a se teme. Ar fi greşit, de aceea, ca cele două grupări să refuze distincţiile juridice şi constituţionale pe care le-ar putea face preşedintele, căci riscă să provoace o criză încă din primul moment.

Distincţia dintre ”alianţe” şi ”partide” este, aşa cum am văzut, discutabilă, dar nu cu totul inadmisibilă. Ca şi această distincţie, întreaga politică românească evoluează pe un fir subţire şi orice nervozitate, la fel ca în cazul dezamorsării unei mine, poate provoca un dezastru.