1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Şansa monarhiei constituţionale

Casa Regală, deşi în ultimii ani nu a ascuns că îşi doreşte o revenire la situaţia de odinioară, nu a mizat pe susţinerea partidelor politice încercând să creeze în jurul ei o mişcare de susţinere civică.

Teodor Paleologu, un politician prea inteligent ca să se identifice, fără rest, cu un singur partid şi, prin urmare, mereu disident fie şi într-un chip spiritual şi inofensiv, a spus că va susţine monarhia constituţională şi că va pleda pentru acest punct de vedere în faţa propriului grup politic. Declaraţia aceasta pare ea însăşi o disidenţă din specia gratuităţilor, căci nu este legată de un scop politic anume. E puţin plauzibil ca vechi militanţi FSN din perioada în care Regele era expulzat să propună la dezbaterea Constituţiei, restaurarea monarhiei. Nu este de aşteptat nici ca alţii mai tineri şi care nu au suferit îndoctrinarea şcolii comuniste să treacă la monarhie după ce au rostit despre familia regală cuvinte atât de lipsite de politeţe ca Mihai Neamţu lider al Noii Republici. Din nefericire pentru viitorul României, tinerii care au irupt impetuos în politică duc lipsă de respect faţă de trecut şi mai ales faţă de acei oameni şi acele evenimente care au păstrat ţara în rândul ţărilor civilizate. Aşadar pledoaria lui Teodor Paleologu pentru monarhia constituţională în faţa grupurilor ARD este dinainte lipsită de orice şansă.

Nu există probabil mai mulţi monarhişti nici în rândurile majorităţii cu toate că fostul premier Călin Popescu Tăriceanu a declarat că ar vota în favoarea monarhiei constituţionale, iar liderul PNL, Crin Antonescu, a spus şi el că ar susţine această variantă „dacă ar fi posibilă”. Reverenţa pe care liderul PC Dan Voiculescu a părut să o arate Casei Regale a părut să fie mai mult o formă de anti-prezidenţialism, o cale de a câştiga mai multă distincţie în lupta împotriva preşedintelui Băsescu. Aşa cum se vede aşadar nu există legături între Casa Regală şi partidele politice, ceea ce face ca proiectul restaurării să pară suspendat într-o gratuitate estetizantă. Destui se declară monarhişti cu scopul de a atrage asupra lor câte ceva din eleganţa şi nobleţea pe care o presupune regalitatea, dar nu ar fi probabil dispuşi să rişte prea mult în favoarea acestui proiect. Cei câţiva regalişti militanţi şi care au lansat în preajma Crăciunului un apel pentru restaurarea monarhiei, nu au posibilitatea de a declanşa un veritabil curent de opinie publică, mai ales în circumstanţa în care principalele canale media sunt controlate de cercuri indiferente sau chiar ostile.

Casa Regală, deşi în ultimii ani nu a ascuns că îşi doreşte o revenire la situaţia de odinioară, nu a mizat însă nici ea pe susţinerea partidelor politice. Dimpotrivă a părut, mai degrabă, să se opună acestora cu un discurs „alternativ, încercând pesemne să creeze în jurul ei o mişcare civică. Aici însă ar putea fi găsită o eroare de strategie, căci în România nu a existat niciodată o mişcare civică de mare amploare. Încercări de a mobiliza acea parte a societăţii care nu este legată de forme mai precise de organizare (partide sau sindicate) au mai existat, dar au eşuat. „Nu suntem partide!” scandau unii dintre participanţii la manifestaţia din Piaţa Universtăţii din 1990, dar cu toate acestea ei aveau intenţia clară de a vota cu PNL sau cu PNŢCD, ceea ce făcea ca disocierea lor să fie şi inutilă şi contraproductivă. „Alianţa Civică” s-a scindat şi a creat „Partidul Alianţei Civice”, care s-a topit apoi în celelalte partide.

Ideea de a mobiliza societatea împotriva partidelor existente a fost de multe ori formulată şi, paradoxal, ea a stat chiar la baza apariţiei unor partide noi, aşa cum este Noua Republică, creată ca alternativă la sistemul actual, dar eşuată într-o alianţă cu sistemul.

Casa Regală se găseşte aşadar într-o stuaţie imposibilă: ea îşi construieşte argumentele pornind de la insatisfacţia generală a societăţii faţă de partide şi, prin urmare, nu poate solicita susţinerea directă a acestora, dar pe de altă parte, fără partide, riscă să rămână într-o eternă izolare.