1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Învăţământul nostru la mare distanţă

După un an şi jumătate de la aderarea noastră la Uniunea Europeană marea parte a societăţii româneşti încă se mai îmbată cu apă rece. Actorii implicaţi în sistemul educaţiei nu fac nici ei excepţie.

default

La fel ca în dimineaţa primei zile a lui ianuarie 2007, atunci cînd am deschis şampania la Arad ca să o bem încă rece la Budapesta, mai credem şi acum că trecerea liberă a frontierelor ţărilor comunitare a adus după sine şi amnistierea tuturor problemelor şi obligaţiilor de la noi de acasă. Or, lucrurile nu stau deloc aşa – şi mă voi referi în continuare la sistemul nostru educaţional.

Examenul de bacalaureat din acest an a scos la iveală aceleaşi probleme ca şi cel de anul trecut, de acum doi ani şi, în general, de cînd învăţămîntul românesc a devenit a cincea roată la căruţă. Pata de culoare din acest an este cercetarea de către procurorii de la Direcţia anticorupţie a unui caz din Sighetu Marmaţiei, unde se presupune că peste o sută de elevi au ştiut subiectele de examen înainte de susţinerea acestuia. Altfel spus, că subiectele au fost „vîndute” elevilor respectivi de cîţiva profesori, contra unor sume de bani.

Cazul de la Sighetu Marmaţiei a fost imediat exploatat politic. Preşedintele Partidului democrat-liberal Emil Boc a cerut demisia ministrului Educaţiei, politicieni din partidele adverse au ieşit şi ei cu declaraţii, desigur în apărarea ministrului, etc., etc. Însă despre fondul problemei, şi anume că învăţămîntul românesc este de la un an la altul tot mai slab, mai lipsit de orizont şi de coerenţă, nici un politician nu a spus nici măcar un cuvînt.

Efectele sînt şi mai vizibile odată cu aderarea noastră la Uniunea Europeană. Iar acestea ar fi trebuit să responsabilizeze actorii implicaţi în procesul de învăţămînt asupra oportunităţilor, dar şi a exigenţelor pe care le oferă piaţa comunitară a muncii pentru tinerii specialişti.

Care sînt aceste efecte? În primul rînd, în aproape douăzeci de ani sistemul nostru de învăţămînt a reuşit să determine cît mai mulţi tineri să îşi dorească să muncească într-o altă ţară, conştienţi fiind însă că nu pot fi competitivi în profesia lor. Desigur că sînt şi excepţii, dar la nivelul generaţiei tinere acestea sînt nesemnificative.

Aşa se face că în momentul de faţă noi nu avem ceea ce se cheamă „şcoli” ale generaţiei tinere. Nu avem o şcoală de jurişti, de economişti, de ingineri, o şcoală de teatru, o şcoală de film – îmi asum şi afirmaţia aceasta din urmă, în pofida succeselor internaţionale ale unor filme româneşti realizate de regizori tineri, cap de listă fiind desigur Cristian Mungiu. Nu avem, la fel, o şcoală de jurnalişti – sau dacă avem, e o şcoală proastă, de care ar trebui mai degrabă să ne fie ruşine, decît să îi facem publicitate.

Sîntem în schimb mai vizibili, inclusiv în afara ţării, pe terenul muzicii – ceea ce ar putea să indice faptul că aici tinerii muzicieni români „scapă” păcatelor sistemului de învăţămînt, altfel spus că alţi factori sînt determinanţi, între care talentul şi tradiţia familiei.

Aşa stînd lucrurile, oare nu ar trebui să ne punem în sfîrşit întrebarea: „La urma urmei, ce oferim noi Europei comunitare?”

Cel puţin pînă acum, nu am dovedit că sîntem în stare să formăm acei specialişti care să poată concura pe piaţa muncii cu germanii, englezii, francezii, etc. Iar dacă lucrurile nu se vor schimba în abordarea problemelor învăţămîntului, avem toate şansele să formăm o nouă şi numeroasă generaţie de „căpşunari” ai Europei.