Între războaie și ploșnițe | Global | DW | 20.11.2017
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Global

Între războaie și ploșnițe

Pentru unii, România este capătul de drum. Altora le este escală. Au intrat cum au putut aici și așteaptă, în adăposturile pentru azilanți, șansa unei noi vieți.

Pe tabla albă din sala de curs, Mădălina Mihai conjugă și declină. „... i-a arătat televizorul cel nou”. Cui i l-a arătat? Cine i-a arătat? Ce i-a arătat? Sala nu este foarte mare, spațiul comprimat apropie omul de la tablă de cursanți. Sunt două lumi care se întretaie flagrant: ținuta sport a firavei profesoare de limba română și conservatorismul Orientului Mijlociu, bătător la ochi.

Din bănci vin, timid, răspunsuri. Au început să învețe o limbă care nu seamănă cu nimic din ce au auzit până acum. Dar învățarea limbii române e primul pas spre o nouă viață. Una de schimb, cumpărată cu toate durerile despărțirii de lumea de acasă. Refugiul nu e o alegere. Este o soluție de avarie.

ARCA - curs de limba română pentru migranți | Sprachkurs (DW/C. Ștefănescu)

ARCA - curs de limba română pentru migranți

În sala de curs din dosul peretelui de sticlă de la parterul fundației ARCA sunt vreo 15 cursanți. Majoritatea femei. Nu sunt doar refugiați. Unul dintre băieți a venit din Egipt să studieze medicina în România și nu a luat încă o decizie cu privire la viitorul lui. Școala care te face medic e lungă, se pot întâmpla atâtea, în toți anii ce vor veni. Cei mai mulți, însă, au fugit dintr-un acasă răvășit de războaie. S-ar fi dus oriunde ar fi găsit o ușă deschisă și o mână întinsă. Unii s-au oprit în România pentru că e cel mai apropiat cap de pod spre Occident. Cei mai mulți dintre beneficiarii cursului de limbă română al fundației ARCA au avut deja aici pe cineva din familie și au găsit o comunitate înrădăcinată care le-a deschis o ușă și le-a întins o mână.

Sunt 20.000 de sirieni care trăiesc în România. Printre ei, Fatima. A plecat de acasă în urmă cu patru ani. Era deja război. A învățat limba și, între timp, și-a găsit un loc stabil de muncă, la o firmă care pune în practică ideile creativilor din publicitate. Când am vizitat-o noi făcea un fel de croitorie. Cu un cuțit electric decupa la dimensiunile finale un banner pe care tot ea l-a imprimat, mai devreme.

Jurnalistul Mazen Rifai cunoaște comunitatea siriană din România cum puțini alții. I-a întâlnit, în ultimii ani, pe cei care au venit în România să rămână sau să plece, dar și pe cei care au plecat și s-au întors. „Și mie mi-ar fi plăcut să trăiesc în Germania. Alt stat, alt respect față de oameni, alt sistem medical, altă economie. Dar mulți s-au întors pentru că nu s-au putut integra. S-au simți, acolo, ca niște roboți care trăiau doar pentru a munci”.

Statul paralel din Baicului

„Valul” de refugiați de pe Marea Neagră s-a oprit, cum s-a terminat vara. Marea Neagră e prea capricioasă, nu-ți dă speranțe, cum dă Mediterana. Refugiații care aleg să intre pe aici în Europa au nevoie de alte rute. Pentru unii, România este capăt de drum. Altora, însă, le este escală. Au intrat cum au putut aici și așteaptă cuminți, în adăposturile pentru azilanți, oportunitatea de a pleca mai departe. Sau șansa de a începep aici o viață nouă.

Căminul din Baicului (DW/C. Ștefănescu)

Căminul din Baicului

În centrul pentru azilanți din București nu reușim să intrăm. Este a doua oară când încercăm. Prima dată, după strădanii repetate de a lua legătură cu responsabilul pentru relații publice din cadrul Inspectoratului General pentru Imigrări, ni s-a promis că vom fi contactați. Nu am fost. O lună și jumătate mai târziu, răspunsul la cererea de a sta de vorbă cu un azilant în locuința lui temporară și de a vedea cum arată căminul a fost negativ. Ni s-a spus că ar fi nevoie de „demersuri” care durează „o perioadă mai mare de timp”. Surse din EASO, oficiul UE pentru sprijinirea solicitanților de azil, ne-au mărturisit că nici măcar omologilor europeni ai IGI nu le-a fost permis accesul în căminul de refugiați din cartierul bucureștean Baicului.

Poate că răspunsul la nedumerirea noastră a venit când nu mai aveam nici o speranță, de la unul dintre internii acelui cămin. Pe una din băncile parcului învecinat, adolescentul ne vorbește despre ploșnițe, pureci și mucegai. Nu își găsește toate cuvintele în limba română pe care, de șase luni de când a ajuns în București, o învață la o școală din cartier. Unde nu-l ajută nici vocabularul englez ne arată prin semne. Se cutremură de fiecare dată când își plimbă degetele pe braț, ca și cum s-ar sui pe el o insectă. Apoi ne spune despre cererile repetate adresate autorităților pentru un spațiu mai omenesc. Și despre o organizare de tip mafiot a vieții din cămin. „De patru ori ne-am plâns poliției și ne-au promis că ne mută din cameră. Dar irakianul Abu, care împarte camerele, îi ajută numai pe irakienii lui. Pe noi, ceilalți, nu. Pe sirieni, palestineini, pakistanezi sau afghani, nu”.

Căminul e populat cu diverse personaje și povești. De la familii decimate de război la tineri care au refuzat lupta sau care au luptat de partea nepotrivită și au reușit să evadeze după ce au fost capturați de rivali. Unul dintre ei, un palestinian, ne arată că ar fi preferat să moară decât să mai fie torturat: are brațul stâng crestat transversal din doi în doi centimetri. Are o poveste impresionantă dar pe care e cam greu să o verifici. Trage nervos dintr-o țigară și nu te privește, când îți vorbește. Nu ridică ochii negri din pământ. La final vrea să ne pozăm cu el și cu keffiehul în culorile steagului palestinian pe care îl poartă la gât. E una din primele seri reci din preajma iernii românești. În Germania e mai frig, dar frigul ar fi ultima problemă, crede tânărul palestinian.

Azzam Kassas: „Nu-mi pasă pe cine angajez, dacă muncește cum trebuie. (DW/C. Ștefănescu)

Azzam Kassas: Nu-mi pasă pe cine angajez, dacă muncește cum trebuie.

Când patria se rezumă la bucătăria de acasă

Azzam Kassas are o cafenea în apropierea celui mai mare stadion de fotbal din România, Arena Națională din București. Ferestrele dau spre un mic lac. Pereții sunt plini cu etajere pe care zeci de narghilele își așteaptă clientela - o lume pestriță, așa cum, de altfel, este Orientul Mijlociu: oameni de afaceri care pun ceva la cale, elevi între ore sau în locul lor, arabi, europeni, fumători de șișa, băutori de ceaiuri sau cafele. Cu greu îl prinzi pe Kassas mai mult de câteva minute. Îi sună telefonul, îl caută un partener de afaceri, trebuie să fugă la bancă. Trăiește de ani buni cu familia în România și a deschis mai multe afaceri. E unul dintre personajele importante ale comunității siriene. Și-a apropiat oamenii, sărindu-le în ajutor. A angajat, la cafenea, șase refugiate siriene. Peste drum a mai deschis câteva prăvălii. O măcelărie, un fast-food și un mic local în care sirienii se strâng cu familia extinsă pentru a sărbători diverse evenimente. Trebuie să-l vizităm, ne îndeamnă Kassas, are un băiat care coace acolo cele mai bune fatayer jebneh, o minunăție de plăcinte și pizze arăbești.

Mustafa face cele mai bune fatayer jebneh (DW/C. Ștefănescu)

Mustafa face cele mai bune fatayer jebneh.

Mustafa, patiserul lui Kassas, are 24 de ani și vine din nordul-estul Siriei. E kurd. Drumul lui spre România a fost infinit mai simplu decât odiseea multora dintre refugiați, printre care tatăl lui. Nu a parcurs aventura miilor de kilometri pe picioare sau în remorci închise, fără un orizont prea clar. Mustafa a venit adus de tatăl lui, și a plecat de acasă cu gândul să își găsească un loc în vest. A ajuns în Suedia, dar nu s-a adaptat acolo. Așa că s-a întors, a învățat repede limba română și face, acum, plăcinte cu brânză, spanac sau pastă de măsline. „Nu-mi pasă pe cine angajez, dacă muncește cum trebuie. Și dacă muncește bine, sigur va și câștiga bine”, spune Kassas.

Așa a gândit și Felix Adrian Lazăr, când a angajat-o pe Fatima. Sunt lucruri pe care nu le discută cu ea, nu din stinghereală, ci pentru că, pur și simplu, unele lucruri nu se discută cu angajații. Nici despre colegii săi români nu știe cu exactitate dacă țin sau nu post. Credința ar trebui să fie o chestie foarte personală.

Fatima: Aici e familia mea. (DW/C. Ștefănescu)

Fatima: Aici e familia mea.

El a avut nevoie de un croitor bun, iar Fatima s-a dovedit a fi cea potrivită. De fapt, nici nu a prea găsit români interesați de poziția pe care a scos-o la concurs. Iar formalitățile birocratice au fost la fel de simple ca și în cazul oricărui cetățean cu drept de muncă. „Aici e familia mea. Iar România este de acum casa mea”, spune Fatima. Are 47 de ani și nu a lăsat nimic în urmă, în Siria. „Războiul nu se va termina. Nu mai am niciun motiv să mă mai întorc acolo.” Poate ni s-a părut nouă, dar a avut grijă să nu plângă de față cu noi. Și mai e ceva ce-i trădează dorul de casă: felurile arăbești de mâncare pe care, din când în când, le împarte cu noua ei familie de români.

Cristian Ștefănescu