Între gândire magică și corectitudine politică | Societate şi cultură | DW | 25.10.2017
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate şi cultură

Între gândire magică și corectitudine politică

Pe nesimțite și fără nicio dezbatere, au început să se strecoare în presă forme lexicale care contrazic brutal sistemul limbii române, dar care se pliază oportun pe idealul feminizării funcțiilor publice.

Am asistat în ultimele săptămâni la o dispută foarte interesantă pe tema predării literaturii române și a reprezentărilor ”corecte” din punct de vedere politic. O profesoară de gimnaziu pretindea că ”Baltagul” lui Sadoveanu ar fi nerecomadabil din cauza unor referințe la”violența domestică”. A fost reconfortant în schimb să vedem că pentru oamenii de fomație literară - inclusiv militanți hotărâți ai stângii - e o eroare să-i acuzi pe Shakespeare, Dostoievski sau Sadoveanu că nu respectă exigențele doctrinei politice dominante. ”Toată marea literatură e despre crime”, spunea foarte bine scriitorul Vasile Ernu.

Dar amploarea discuției a fost disproporționată. Mult mai acut e fenomenul în presă, unde, pe nesimțite și fără nicio dezbatere, au început să se strecoare forme lexicale care contrazic brutal sistemul limbii române, dar care se pliază oportun pe idealul feminizării funcțiilor publice. De pildă se scrie tot mai des ”ministră”. Dar dacă din ”director” se poate deriva ”directoare”, din ”profesor”, ”profesoară sau din ”inspector”, ”inspectoare”, din ”ministru” nu se pate face în niciun caz ”ministră”. Sună prost și mai ales contrazice paradigmele consacrate potrivit cărora femininul de la ”ministru” nu poate fi decât ”ministreasă”, după modelul ”croitor-croitoreasă”, ”preot-preoteasă”, ”portar-portăreasă” șamd. Găsim, e adevărat, substantive feminine cu aceeași terminație ca de pildă ”canistră” sau ”palestră”, dar nu există corespondentele masculine canistru și palistru, așa încât nu putem indentifica aici o regulă. Aceste cuvinte nu sunt formate prin derivare, ci au fost preluate de-a gata.

Dar de ce nu am folosi atunci cuvîntul ”ministreasă”? Dintr-un motiv cât se poate de justificat, căci prin contaminare cu ”preoteasă” sau ”generăleasă”, care nu desemnează femei-preot sau femei-general, ci pe soția unui preot sau pe soția unui general, termenul ”ministreasă” dă impresia că minimalizează. În plan subliminal, se transmite ideea că ministreasa nu e tocmai un ministru în toată puterea cuvântului. Prin urmare nu avem nicio altă soluție decât să păstrăm termenul masculin, pe care să-l utilizăm indiferent de sexul persoanei. În perspectiva democratică și egalitară pe care pretindem că o apărăm, funcția nu poate fi decât neutră.

E adevărat, se va obiecta, dar cuvântul ”ministru” nu e neutru din punct de vedere gramatical, ci masculin. În realitate acest lucru nu are nicio importanță. Între cuvinte și lucruri există o mare diferență și numai gândirea arhaică mai poate pune semnul egalității între ele. De fapt cei care se aventurează să scrie ”ministră” acceptă (fără să-și dea seama) că ar exista o relație secretă între cuvânt și esența lucrului desemnat, comițând o eroare teribilă din perspectiva doctrinei pe care își închipuie că o profesează. Căci a feminiza cuvintele împotriva limbii, a inventa barbarisme de tipul ”ministră” aduce cu o formă de esențialism.

Există un dialog al lui Platon în care, pe scurt, e vorba de următoarea problemă: exprimă oare cuvintele esența lucrului sau ele sunt o simplă convenție? Fără să intrăm în dezbatere, nu e greu de ghicit că modernitatea a tranșat această problemă, afirmând că limba e o convenție, ”un sistem de semne” și prin urmare că nu vom găsi nicio esență în straturile ei mai adânci. În consecință de ce nu am conveni că ”ministru” poate să desemneze o persoană de sex masculin sau una de sex feminin care îndeplinesc o funcție publică? Căci dacă limba e o convenție, ce importanță are genul gramatical al cuvintelor?

Dar chiar dacă am admite că limba nu e doar un sistem arbitrar de semne și că există o relație a limbii cu originea ei insondabilă, tot nu am putea crea forme artificiale, căci în acel caz ele s-ar plasa în afara ”adevărului ” limbii. Oricum am suci problema, nu există nicio cale prin care să justificăm formarea de cuvinte noi după reguli greșite.

Dar probabil că am exagerat puțin și că, de fapt, cei care spun ”ministră” sunt pur și simplu prizonierii gândirii magice, închipuindu-și că e suficient să spună așa pentru ca toate cabinetele ministeriale să se umple de aici înainte de femei. Evident le revine lor acum sarcina să-și examineze propria gândire.