1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Între etica personală și presiunea sistemului

Plagiatul academic nu mai este doar o chestiune etică. E una de sistem și ne temem că prea puțini au curajul să vadă amploarea problemei și să tragă concluziile necesare.

Am ajuns la concluzia decepționantă că, după toate presiunile publice și după toate eforturile de reformă, instituția chemată să verifice sesizările de plagiat nu funcționează. Cazul fostului ministru de interne, Petre Tobă, este grăitor. După o analiză ”atentă”, comisia însărcinată, în primă instanță, cu analiza tezei sale de doctorat a respins acuzațiile de plagiat. Nu mai revenim asupra dovezilor publice, pe care presa le-a reluat în nenumărate rânduri, și care oferă oricui imaginea unei însăilări neglijente, cu preluări din surse nesemnalate și lipsite, în plus, de orice autoritate intelectuală. Oricine își poate da seama că e vorba de un plagiat, nu e nevoie de nicio competență specială în ”științele” poliției și de aici derivă prima problemă.

Mecanismul instituit de ministerul Educației convoacă, în primă instanță, o comisie de specialiști ai domeniului, care ar trebui să ofere un punct de vedere investit cu întreaga autoritate academică. Cu alte cuvinte, nu un matematician sau profesor de filosofie ar avea să se pronunțe asupra tezei lui Petre Tobă, ci specialiștii în crimă organizată. Atâta doar că acest pretins domeniu ”teoretic”, ca atâtea altele, nu este decât o lamentabilă impostură, singura competență, pe care nu o contestăm nici fostului ministru, nici altor polițiști, fiind cea practică. E adevărat că, în practica poliției din toată lumea, sunt mobilizate multe cunoștințe teoretice, dar ele țin de alte domenii, cum ar fi psihologia, sociologia, medicina și genetica, chimia șamd. O teorie a poliției este o impostură pretențioasă, de care la noi se profită din plin pentru a obține poziții sociale avantajoase.

Și nici măcar nu sunt polițiștii vinovați neapărat de această situație care ține de o tendință mai largă. Pictorii, sculptorii, scenografii, actorii, muzicienii sunt și ei nevoiți să-și dea doctoratul dacă vor să devină profesori într-o școală superioară acreditată. E o imensă prostie! Un pictor poate fi un maestru veritabil pentru discipolii săi prin harul și prin ”știința” sa care nu se pune ușor în cuvinte și nu are nevoie pentru asta de nicio acreditare academică convențională.

La Editura Anastasia a apărut cu câțiva ani în urmă o carte superbă despre ucenicia în pictură, dar și despre cum devii profesor, a pictorului Mihai Sârbulescu, de unde se vede că pictura ca ”meserie” nu are nimic de a face cu doctoratul. Autorul conversează cu cei mai importanți pictori și maeștri ai generației mai vechi căutând secretul acela indicibil al atelierului productiv care nu se deprinde în bibliotecă. Or, sistemul educațional de astăzi a pus totul în standarde măsurabile și pretinde pictorilor să-și dea doctoratul, ceea ce a dus la situații penibile. Oameni cu mare autoritate în lumea picturii, pofesori vechi au trecut prin calvarul editării unor lucrări convenționale despre istoria artei ca să poată fi păstrați în sistem. Alții au preferat să plece. Discuția e veche, dar a avut o mică vizibilitate și birocrația învestită cu reforma sistemului educațional și-a văzut de treabă impasibilă.

Și în lumea teatrului e la fel. Recent Ion Caramitru rostea răspicat aceste lucruri: ”Nu există doctorate în artă, este o prostie!”, iar apoi argumenta: ”dacă Pavarotti ar fi venit la București să predea, n-ar fi putut fi admis pentru că nu avea studii”. Este evident că are dreptate și că au dreptate toți aceia care au protestat împotriva sistemului Bologna care, aplicat servil și fără niciun discernământ, a creat obligația unor doctorate aberante.

Schimbând ce este de schimbat, și un doctorat în poliție este tot o prostie. Apariția unui sistem academic care crează înalți specialiști în științe vagi cum sunt cele ale poliției, securității, etc, a favorizat proliferarea unor teze de doctorat pe măsură, compilații lamentabile, reluate la nesfârșit cu modificări minime. De vină sunt oamenii cu slăbiciunile lor, cu etica lor elastică, dar vinovate sunt și împrejurările în care acești oameni sunt așezați. Într-o altă organizare mai puțin pretențioasă și mai firească, acești polițiști și-ar vedea onorabil de meseria lor. Cu alte cuvinte s-au creat instituții false care exercită o presiune imensă asupra oamenilor care se falsifică ei înșiși, căci puțini au tăria de caracter să părăsească sistemul.

Arătam că CNATDCU nu funcționează bine, căci odată ce admiți că există o înaltă cunoaștere teoretică într-un domeniu ca ”infracțiunea organizată”, atunci este musai să-i convoci pe specialiști, care nu pot fi, logic, decât aceiași impostori (de multe ori candizi) care sfârșesc prin a-l exonera pe împricinat de orice vină. E un cerc vicios, care face ca acuzațiile de plagiat să fie invalidate prin mecanisme legale, în ciuda evidențelor.

E adevărat că se poate totuși trece peste verdictul comisiei de specialiști la nivelul Consiliului, dar ar părea un gest arbitrar cu motivații politice. De ce îi mai convoci pe ”experți”, dacă le contești autoritatea?

Plagiatul academic nu mai este doar o chestiune etică. E una de sistem și ne temem că prea puțini au curajul să vadă amploarea problemei și să tragă concluziile necesare.