1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Între democraţie şi autoritarism moralizant

Modificările aduse Codului penal au pus din nou în lumină criza de profunzime a sistemului politic românesc care pendulează între o democraţie fără repere morale şi un autoritarism moralizant.

Dizolvarea Parlamentului nu duce nicăieri. Opoziţia ar putea spera să tragă anumite foloase, deşi nu se întrevăd şanse prea mari. Dar chiar dacă preşedintele ar avea prin Constituţie posibilitatea dizolvării parlamentului, intenţiile sale nu merg într-o direcţie prea fericită. O altă majoritate ieşită din emoţia unei crize de moment şi afiliată proiectului prezidenţial nu ar face decât să declaseze odată în plus Parlamentul. Astăzi majoritatea nu ştie ce înseamnă nobleţea reprezentării şi o maculează cu preocupări nedemne, dar ipotetica majoritatea prezidenţială ar deveni, explicit, o forţă birocratică, adică una care ar executa docil instrucţiunile liderului.

E bine să ne reamintim: grupul politic al PDL îşi pierduse complet stima societăţii nu pentru că promovase o politică de austeritate foarte severă, ci pentru că se transformase voluntar într-o masă de manevră privată de orice autonomie politică. Se uită un aspect esenţial: austeritatea a atras resentimentul multor votanţi, dar dispreţul a fost provocat de această ciudată demisie politică. Criza de identitate devenise acută şi s-a manifestat vizibil la Convenţia din mai 2010 la care Emil Boc şi Vasile Blaga s-au înfruntat direct. În esenţă, asistam însă nu atât la declasarea unui grup politic, cât la decăderea parlamentarismului însuşi. Procesul era mai vechi şi are cauze numeroase, dar înclinaţia autoritară a Preşedintelui a împins lucrurile foarte departe.

Legile adoptate în 2005 prin asumarea răspunderii aveau ca scop crearea unui mecanism juridic prin care membrii parlamentului să răspundă pentru abaterile lor, dar efectele secundare au rămas în prima clipă neobservate. Premierul Călin Popescu Tăriceanu părea să vadă că lucrurile nu merg pe drumul cel bun, dar urgenţa admiterii în UE impunea acceptarea unui sistem constrângător, atât cât să devină credibil. Urgenţa nu mai lăsa loc unor deliberări privind natura regimului politic sau demnitatea parlametarismului. După guvernarea Năstase societatea arăta foarte prost cu o justiţie ineficace şi o plutocraţie intangibilă. Orice exagerare părea justificată: parlamentarul a intrat astfel într-un mecanism de suspiciuni organizate instituţional şi de verificări potrivite unui funcţionar de la caserie. Lumea prevenită de la Bucureşti a închis ochii la acest corset prea strâmt, căci politica românească avea o reputaţie foarte proastă pe care nu o putea remedia decât asumând un sistem de verificări stricte. Au fost adoptate astfel reglementări mai constrângătoare decât în restul Uniunii Europene, aşa cum ar fi declaraţia de avere şi interese în formele cele mai detaliate, dar şi restricţii care păreau lipsite de justificare reală cum ar fi interdicţia ca un negustor sau un director de teatru să devină membru al Parlamentului. Absolut nimeni nu a putut explica de ce. Probabil din dorinţa de a crea o lege tare şi cuprinzătoare care să nu mai permită derogări abile a fost pusă toată viaţa politică pe un Pat al lui Procust şi s-a tăiat în linie dreaptă.

Totuşi ce conflict de interese există între funcţia de director al unui teatru subvenţionat de primărie şi calitatea de senator? Dacă după Constituţia din 1923, reprezentanţii universităţilor ocupau locuri de drept în Senat, astăzi rectorii sunt daţi afară din Senat. Ce concepţie asupra politicii poate justifica asemenea restricţii? Una singură: aceea după care parlamentarul este o specie a funcţionarului public, puţin mai deosebită, dar supusă în principiu aceloraşi rigori generale. Sarcina lui ar fi limitată la rolul de a citi încă odată legile elaborate de o tehnocraţie invizibilă, care nu apare de obicei la televiziune, şi de a da un aviz. Teoretic Parlamentul ar putea respinge o propunere legislativă, dar practic nu o face în virtutea disciplinei impuse de rol. Evident, în această lumină, Parlamentul încetează de a mai fi adevăratul for legiuitor al naţiunii.

Problema aceasta nu a putut fi formulată clar şi dezbătută deschis din două motive: 1. În primul rând autorii acestei reforme, care tindea să răpească parlamentului rolul său clasic, aveau în ochii opiniei publice româneşti şi al celei internaţionale autoritatea morală a celor care luptă sincer împotriva corupţiei. 2. În al doilea rând, cei care pledau pentru salvgardarea parlamentarismului clasic păreau de prea multe ori să ascundă temeri şi preocupări personale.

Iată aşadar marele impas: reformatorii poartă cu sine, conştient sau nu, o viziune nedemocratică şi autoritaristă asupra politicii (unii au mărturisit-o în ultimul an solicitând adoptarea unor măsuri de forţă), iar ceilalţi sunt moralmente vulnerabili. Bineînţeles că acesta este tabloul simplificat, căci nici prima tabără nu este pură şi nici cealaltă complet maculată. Preşedintele însuşi admite că „nu este un sfânt” (un eufemism), iar în tabăra democraţilor există figuri sobre şi credibile, care sunt însă parazitate de impostori. Aşa se explică de ce partizanii sistemului autoritar tehnocratic (despotism luminat?) deplâng conduita lui Băsescu, căci le răpeşte autoritatea morală şi de ce partizanii democraţiei parlamentare îşi pun mâinile în cap privind stilul de manipulator suburban al lui Valeriu Zgonea. Tabloul este complicat şi de orientarea occidentului care a manifestat preferinţă pentru linia tehnocratică, validând tendinţa de birocratizare a politicii româneşti.

Aşa stând lucrurile, România nu are cum să acceadă la o democraţie reală dacă nu e capabilă să instaleze un Parlament cu un simţ nealterat al demnităţii proprii. Dacă nu va reuşi acest lucru, mai devreme sau mai târziu, după crize prelungite, presiunea coexistenţei europene o va împinge din nou pe linia autoritarismului moralizant, cu toate duplicităţile pe care le presupune, dar şi cu avantajul unei minime asanări publice. România este încă liberă să aleagă.