1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Între credinţă şi ipocrizie

Credinţa omului nu este măsurabilă şi nici nu ar avea cum să fie. Dar relaţia omului cu preotul ar trebui să fie una de încredere deplină, fără ipocrizie. Din păcate, nu este întotdeauna aşa.

La sfîrşitul lunii august, Guvernul Ponta a adoptat o Hotărîre de guvern prin care a aprobat "lista serviciilor publice esenţiale fără de care unităţile administrativ teritoriale, aflate în situaţie de criză financiară sau insolvenţă, nu pot funcţiona." În lista acestor servicii, pe lîngă impozite şi taxe locale, evidenţa persoanelor, învăţămînt, sănătate, cultură, se află şi religia. Altfel spus, primăriile au în competenţa lor şi asigurarea serviciului religios, întrucît acesta este un "serviciu public esenţial". Cred că guvernanţii s-au gîndit în primul rînd la construirea de biserici, acolo unde nu există sau sînt insuficiente raportate la populaţie.

Conform ultimelor sondaje de opinie, s-ar părea că sîntem unul dintre cele mai credincioase popoare din Europa: 96% dintre români cred în Dumnezeu, cei mai mulţi fiind creştin-ortodocşi, însă doar unul din cinci români merge în fiecare duminică la biserică. Încrederea în Biserică este însă mult mai mică, sub 70%, iar în preoţi românii cred mult mai puţini decît în Biserică.

Presa a prezentat destule cazuri de preoţi condamnaţi sau cercetaţi penal pentru implicarea acestora în accidente rutiere aflaţi la volan sub influenţa alcoolului, pentru trafic de influenţă, trafic de ţigări sau etnobotanice.

Un exemplu recent este acela al preotului Penitenciarului Bacău, care a fost reţinut de procurori pentru că vindea deţinuţilor veniţi la spovedanie telefoane mobile şi introducea în penitenciar bidoane de vin "de împărtăşanie".

Desigur că astfel de cazuri în care slujitori ai Bisericii se ocupă mai mult de cele lumeşti decît de cele ale sufletului şi spiritului au fost şi sînt intens mediatizate, inducînd astfel percepţia că avem de-a face cu un fenomen generalizat. Scăderea încrederii oamenilor în preoţi nu se datorează însă doar unor astfel de cazuri.

Lăcomia multor preoţi este cunoscută enoriaşilor, dar e şi întreţinută de aceştia, atunci cînd, pe lîngă taxele percepute de biserică pentru slujbele de botez, nuntă ori înmormîntare, ei mai bagă preotului în buzunar o sumă substanţială pentru folosul propriu. Desigur că, după ieşirea din biserică, enoriaşii nu vorbesc în cuvinte evlavioase despre preotul lor. Doar ştiu că slujitorul Bisericii are o vilă luxoasă, sau mai multe, o maşină scumpă, sau mai multe, o afacere cu obiecte bisericeşti.

Credinţa omului nu este măsurabilă şi nici nu ar avea cum să fie. Dar relaţia omului cu preotul ar trebui să fie una de încredere deplină, fără ipocrizie. Din păcate, nu este întotdeauna aşa. Şi asta, pentru că însăşi relaţia omului cu sine în ceea ce priveşte credinţa este adesea una viciată. În contul unei lumînări aprinse şi a unei sume de bani transferăm cu uşurinţă (şi uşurare) preotului păcate asupra cărora nu am stăruit nici o clipă să le asumăm în intimitatea noastră.

Construirea de noi biserici nu e un lucru rău în sine. Dar care va fi oare folosul pentru comunitate, atîta timp cît doar unu din cinci români merge săptămînal la biserică? Folosul va fi unul politic, pentru primarii-ctitori, care au prin lege în competenţa lor religia ca "serviciu public esenţial".