1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Între Bucureşti şi Chişinău

Cei care se străduiesc la Bucureşti să resusciteze subiectul unirii cu Basarabia, nu par să se bucure de prea multă simpatie la Chişinău.

În duminica din 20 octombrie s-a desfăşurat în Bucureşti o manifestaţie unionistă, care a cerut integrarea fostei provincii Basarabia în cadrele statului român actual. Pe o pancartă scria: „Basarabie frumoasă de 68 de ani te aşteptăm să vii acasă la patria mamă România”. Mesajele au sunat foarte familiar, căci unirea cu Basarabia este în România ceva cu care toată lumea este de acord, chiar dacă puţini iau obiectivul în serios. Unirea cu Basarabia ţine de canonul patriotic, activat în momente festive.

În 3 noiembrie la Chişinău a fost oganizată de oficialităţi o manifestaţie mult mai amplă, cu scopul de a semnala dorinţa Republicii Moldova de a se apropia de Uniunea Europeană, cu câteva săptămâni înainte de reuniunea de la Vilnius. Dar aşa cum a remarcat Dan Dungaciu, un analist competent al situaţiei de la Chişinău, nu a putut fi reţinută nici cea mai mică aluzie la România sau la identitatea românească, darămite la proiectul unificării politice. Este deosebit de relevantă împrejurarea că partidele care au organizat această manifestaţie sunt grupările pro-europene, mult mai prietenoase cu Bucureştiul decât se arătaseră comuniştii lui Vladimir Voronin. Concluzia lui Dan Dungaciu este că manifestaţia din 3 noiembrie nu doar că a ignorat România, dar a reprezentat o veritabilă declaraţie de separare simbolică: „Dacă în 27 august 1989 miza identitară era pro-românească, pe 3 noiembrie 2013 lucrurile s-au schimbat radical”. (Dan Dungaciu, ziare.com)

Această evoluţie a lucrurilor, dacă nu ţine de aparenţe înşelătoare, a fost anticipată de foarte multe gesturi politice care nu au fost bine înţelese la timpul lor. De exemplu în ultimii doi ani oficialii de la Chişinău au manifestat un interes real pentru ratificarea tratatului de frontieră, spre desoebire de politicienii de la Bucureşti care, într-o unanimitate rarissimă, au uitat documentul într-un sertar.

Preşedintele Parlamentului de la Chişinău, Igor Corman, a dezvăluit recent că a solicitat oficialilor de la Bucureşti să ratifice tratatul, dar că a primit un răspuns descurajant. Partea română a manifestat mereu o mare reticenţă faţă de acest document care ar valida simbolic pactul Ribbentrop-Molotov şi se pare că l-a semnat à contre-coeur, aşa încât nu trebuie să ne mirăm că nici majoritatea PDL şi nici cea actuală nu pare preocupată de ratificarea lui. Dar spre deosebire de uitarea premeditată de la Bucureşti, la Chişinău, Tratatul privind regimul frontierei dintre România şi Republica Moldova a fost ratificat în 27 iunie anul acesta. Este adevărat că fostul preşedinte al Parlamentului, Mihai Ghimpu, care trece drept filoromân, a anunţat că va încerca să invalideze documentul printr-o contestaţie la Curtea Constituţională.

Există aşadar un contrast izbitor între manifestaţia de la Bucureşti, şi adunarea populară de la Chişinău care a ignorat total semnele de simpatie fraternă din capitala României. Cei care au organizat manifestaţia din Bucureşti ar putea trage concluzii amare cu privire la eficacitatea acţiunii lor. Este inutil să promovezi unionismul la Bucureşti, dacă mesajul nu rezonează suficient de puternic dincolo de Prut. Ba, este chiar contraproductiv, căci riscă să producă grave neînţelegeri. O Românie unionistă, în vecinătatea unei Moldove care îşi clamează mai curând independenţa, riscă să pară o putere anexionistă.

Dar chiar şi în peisajul românesc, manifestaţia unionistă din 20 octombrie a părut surprinzătoare, căci nu fusese anunţată de nimic. Roşia Montană, de exemplu, care mobilizează mii de manifestanţi duminică de duminică, este un subiect care s-a amplificat încetul cu încetul pe fondul unei dezbateri aprinse care a cuprins tot mai multe cercuri şi nu lipsea decât o scânteie pentru a se aprinde incendiul. Pe când unirea cu Basarabia pare unul dintre acele subiecte „de arhivă”, care nu pot aduce oameni în stradă decât prin stimuli artificiali. E un subiect căruia îi lipseşte dramatismul şi urgenţa şi, prin urmare, forţa de mobilizare. Cei care se străduiesc să anime subiectul par mai curând victimele unei analize politice greşite.