1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

Întoarcerea cavalerului mut al rozelor simfonice

Filme mute și orchestre simfonice. Goethe Institut l-a readus la București pe Stefan Geiger. De data aceasta, la pupitrul Orchestrei Naționale Radio, pentru un impresionant Cavaler al Rozelor.

„Mi-ar fi plăcut să trăiesc în vremea aia în care...” e una dintre reminescențele romantismului din fibra umană. Pe la vârsta viselor și a nimic-imposibilului, mulți dintre noi s-au visat fericiți într-un castel medieval piruetând crinolina sau într-o mult pomenită epocă de aur a propriei istorii, când domnii erau domni iar doamnele discrete.

O doamnă discretă, în crinolină, este personajul cheie al libretului scris de Hugo von Hofmannsthal cu puțini ani înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, inspirat de bătrânul și nemuritorul Moliere. Într-o lume ideală a bărbaților discreți și a pasiunilor înălțătoare, opera compusă de Richard Strauss oscilează între tonusul general de comedie și sclipirile psihodramatice ale trecerii doamnei în crinolină de la vârsta amorurilor înaripate la sobrietatea poziției sociale.

Atât, însă, despre Cavalerul Rozelor, căci povestea aceasta începe mai degrabă cu sfârșitul. Transpusă pe film în 1925, la un deceniu și un pic după premiera pe scena Semperoper din Dresda, partitura lui Strauss întră într-o nouă dimensiune. Operă film mut. Fără soliști. Fără voci. O pantomimă în versuri. Versuri mimate. În decorul aproape original din mintea autorilor, filmul mut acompaniat de interpretarea magistrală a unei Orchestre Naționale Radio a României, dirjată de muzicianul german Stefan Geiger, dezmorțește fibra romantică dormitând abandonată în fiecare dintre noi.

Cum ar fi să deschizi fereastra balconului, la un ceas nedefinit din noapte, pașilor tainici ai iubirii interzise? Să guști cu poftă din fructul oprit, probabil tocmai fiindcă e oprit sau pentru că ți-ai propus să fie ultima dedulcire la malus. Și să iubești atât de tare încât să-i dorești celuilalt fericirea pe care știi că nu i-o poți nicicând dărui.

E un libret cântat din zâmbete și lacrimi și atingeri și priviri. Nici un sunet uman, nici o notă, nici un cuvânt.

Probabil că o înscenare modernă cinematografică ar fi un succes răsunător în lumea pasionaților – dar n-ar reuși să păstreze intactă atmosfera acțiunii. Ecranizarea aceea din 1925 folosește o bună parte dintre interpreții punerii originale în scenă. Se perindă, în acea coregrafie, printre culisele rococo, febra unei tranziții, o epocă pășind curajoasă într-o alta nouă. Oamenii devotați scenei sunt stăpâni pe stângăciile lor și reinventează imposibilul. E o vrajă, peste public. Opera fără voci, mișcarea actorilor pe pânza prăfuită și, în fața ecranului, orchestra însoțind povestea deși pe alocuri interpretarea muzicienilor este atât de divină încât atunci când pelicula originală se întrerupe brusc (un secol de depozitare și-a înfipt colții vremii peste celuloidul îmbătrânit) doar avertismentul scris te trezește brusc din reverie. Ai putea rămâne cu ochii ațintiți înspre ecranul alb ascultând neverosimila magie a orchestrei condusă de Stefan Geiger ș ca și cum ai reconstrui cu ochii minții finalul peliculei lui Robert Wiene (regizorul german al Cavalerului Rozelor, un artist uitat pe nedrept, deși este creatorul a 90 de pelicule, contributor marcant la gloria cinematografiei expresioniste europene).

Și, mărturisesc, e o plăcere să trăiești într-o vreme în care un muzician de talia lui Stefan Geiger face o pasiune din a conduce orchestre simfonice interpretând coloane sonore originale sau reinventate pentru filme mute din patrimoniul universal, cu ritmicitatea anuală, a tuturor marilor evenimente muzicale, pe care, la București, de ceva vreme, o asigură, toamnă de toamnă, Institutul Goethe.