1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Înfrăţirea incompetenţei cu reflexele tiranice

Apropierea dintre premierul Victor Viorel Ponta şi omologul său din China comunistă nu pare să fi fost defel inutilă. Executivele de la Bucureşti şi de la Beijing au ce învăţa unul de la altul.

Li Keqiang şi Victor Ponta la Bucureşti

Li Keqiang şi Victor Ponta la Bucureşti

China a urmat recent exemplul Rusiei şi a inventat un subterfugiu legal spre a nu-i mai prelungi viza lui Austin Ramzy, un ziarist american de la New York Times, considerat prea critic faţă de regimul de la Beijing.

La rândul ei, România e condusă de un politician care pare hotărât să continue să escaladeze noi şi noi culmi ale inadecvării, fiind de pildă mereu altundeva decât în zona în care ar trebui să-l găsească datoria de prim-ministru.

În marţea neagră Ponta se plimba în Africa de Sud. În timpul vizitei înaltului emisar american, Victoria Nuland, se amuza în Italia. E posibil ca apogeul defazării lui să-l fi marcat accidentul din Apuseni şi dezastrul unui executiv incapabil să reducă nenorocirea prăbuşirii avionului cu medici români la dimensiuni suportabile, prin acţiuni coerente şi concertate.

După zdrobirea de munţi a avionului precum şi în orele care au urmat înmormântării victimelor acestei tragedii, evitabile probabil, dacă premierul ar fi creat şi condus o celulă de criză în stare să coordoneze eficient operaţiunile de salvare, Ponta şi familia sa au stârnit noi valuri de indignare, benchetuind aparent senin. In mod necugetat şi scandalos, premierului i s-a luat apărarea în faţa acuzei de indiferenţă şi neadecvare, invocându-se dreptul său, altfel incontestabil, la viaţă privată.

Ca şi cum acest drept n-ar fi, totuşi, limitat de drepturile naţiunii! Ca şi cum un şef de executiv n-ar avea, pe lângă dreptul la viaţă privată şi imensele privilegii de care se bucură odată ajuns la putere, şi oarecari îndatoriri speciale, în speţă sarcini de altă factură decât cele revenind unui om obişnuit. Ca şi cum jobul unui premier s-ar putea termina fix după 8 ore de lucru!

Am mai auzit susţinându-se, în apărarea lui Ponta şi întru incriminarea subalternilor şi criticilor săi, că premierul n-ar fi chiar aşa de vinovat fiindcă ar fi trebuit să poată fi înlocuit. Iată o obiecţie ce pare de bun simţ.

Dar coordonarea unei celule de criză implică învestirea conducătorului ei cu o autoritate care nu-i aparţine oricui. Nu-i e de regulă proprie decât şefului unui executiv, unui preşedinte, cancelar sau prim-ministru. Misiunea sa nu e o banalitate, nu e o sarcină inferioară şi subalternă, pe care, dacă primul ministru se distrează, se va găsi automat altul s-o ducă la bun sfârşit, substituindu-l cu uşurinţă pe veşnicul absent. Altfel, de ce-ar mai fi oare nevoie de un premier? Şi încă de unul plagiator?

Ca să nu mai vorbim de minima inteligenţă necesară oricărui om politic cu oarecari pretenţii, care, într-o democraţie autentică, spre a putea fi reales, ar trebui, dacă e competent, să ştie să-şi apere prestigiul şi să protejeze concomitent şi imaginea partidului său. Pare că Ponta nu dispune de ea.

Dar revoluţia incompetenţei care a cotropit România după accesul la putere al USL s-a văzut, aparent paradoxal, amendată şi îngrădită de un soi de inteligenţă rea. A însoţit-o, la Bucureşti, ascensiunea unui anume tip de şmecherie, o viclenie inclusiv retorică, precum şi betonarea unei atitudini extrem de problematice faţă de statul de drept, democraţie şi libertate. În demontarea acestora, politicienii puterii s-au arătat suprinzător de şireţi, abili şi competenţi.

Astfel, au reuşit să obţină prin modificarea Codului Penal ca “interceptările procurorilor anticorupţie să poată deveni irelevante”. Fiindcă, după cum relevă Noua Republică, la un an de la înfiinţarea acestei formaţiuni politice, noile coduri impun magistraţilor “să solicite autorizaţia de interceptare abia după ce a fost declanşată începerea urmăririi penale, situaţie pe care sunt obligaţi să o aducă la cunoştinţa celui învinuit”.

E o situaţie de vis, desigur, care aduce aminte de impunitatea actuală a liderilor chinezi. Că sunt actuali sau foşti, ei şi familiile lor deţin conturi în paradisurile fiscale, dar n-au a se teme de vreo consecinţă politică sau juridică de felul celor care, graţie reformelor din justiţia românească, au frânat brusc carierele fulminante ale unor Adrian Năstase ori Fenechiu-Transformatorul.

Disidenţii care îndrăznesc să-i deranjeze cu întrebări incomode pe ştabii de la Beijing sunt arestaţi, judecaţi şi trimişi ei înşişi după gratii. Aşa i s-a întâmplat recent lui Xu Zhyong care se încumetase să încerce să apere drepturile copiilor săraci la educaţie şi să ceară o combatere eficientă a corupţiei la nivel înalt. Cenzura, intimidarea sau represiunea îi ajută pe mai marii chinezi să curme orice posibilă discuţie publică privind fărădelegile de care sunt acuzaţi.

Cenzura, interdicţiile de opere de artă şi altele asemenea fac însă paşi uriaşi nu doar în China. Sub actualul guvern, România a devenit prima ţară care să interzică filmul unui celebru cineast danez. E vorba de Lars van Trier. Iată cum vede lucrurile, în context, Ioan Stanomir:

“Aleşi după cele mai severe criterii, membrii CNC stau de pază la hotare, spre a opri pătrunderea viciului şi a pornografiei. De aceea, cum se şi cuvine, accesul tututor românilor la ultima creaţie de artă degenerată a lui Lars von Trier a fost interzis. Noi, românii, nu avem nimic în comun cu această suită de imagini dezgustătoare şi oribile. Noi sprijinim creaţia educativă şi ocrotim somnul tihnit al copiilor noştri. În patria trustului Intact şi a defunctului OTV , este firesc ca Lars von Trier să fie alungat din cinematografe. Ipocrizia noastră este rafinată şi elegantă. Întorcând ochii de la vulgaritatea care ne îneacă cotidian, parazitând şi jefuind comunitatea de cetăţeni, statul nostru are răgazul de a se delecta cu actele de cenzură. România anului 2014 nu este copleşită doar de nămeţii ce par eterni. Ea se sufocă sub povara minciunii şi turpitudinii“.

Iar dacă, totuşi, le supravieţuieşte, e ameninţată s-o sugrume incompetenţa şi reflexele tiranice.