Înapoi spre 2004 | România | DW | 21.12.2017
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Înapoi spre 2004

În timp ce americanii îşi oferă, sub Trump, înlesniri fiscale care le vor relansa economia, România îşi demontează statul de drept, iar Europa ia măsuri de accelerare a destrămării sale. UE riscă întoarcerea în 2004.

Cum se termină 2017? Potenţial bine pentru americani, rău pentru europeni. Finalul anului vine la pachet cu amplificarea şanselor unei relansări, prin înlesnirile fiscale adoptate, a investiţiilor, productivităţii şi prosperităţii oamenilor de peste Ocean şi o concomitentă potenţare notabilă a riscului unui salt european înapoi, în 2004.

La statul de nedrept păstorit, până atunci, mai întâi de Ion Iliescu, apoi de securitatea învingătoare în confruntarea cu Emil Constantinescu şi, în fine, de Adrian Năstase, e pe cale să se întoarcă România, dacă cetăţenii ei le permit lui Dragnea, Tăriceanu şi compania să-şi facă voia. În speţă, dacă legile justiţiei trec în forma lor modificată, astfel încât să convină grupului infracţional organizat care demolează pe moment, voios, statul de drept, distrugând independenţa magistraţilor şi eficienţa justiţiei româneşti. 

Pentru motive similare Comisia Europeană a apăsat pe butonul activării, în contra Poloniei, a ”bombei atomice” a articolului 7. Pe cât de comprehensibil pare demersul, reclamat de futilitatea celor doi ani de apeluri, avertismente, pertractări şi noi semnale de alarmă, ignorate mai toate sau respinse în numele nevoii de reformă şi a suverantiăţii naţionale de către polonezi, pe atât de regretabil este.

Căci nu e, principial, decât un tigru de hârtie, câtă vreme revocarea dreptului de vot al Poloniei nu se poate obţine decât cu unanimitate de sufragii în Consiliul European. Nici pomeneală să se poată realiza unanimitatea, de vreme ce premierul maghiar a anunţat clar şi fără echivoc că n-are de gând să susţină această măsură fără precedent. Politic însă, demersul Comisiei e o deflagraţie de proporţii. E un semnal care zguduie din temelii eşafodajul comunitar european.

Brusc, Polonia cea deşirată de Hitler şi Stalin în 1939 intră în colimatorul unei Uniuni dominate de germani şi de francezi, care nu se simte nici ea foarte bine. Căci în loc să se reformeze eficient spre a se adecva provocărilor globalizării a suferit un Brexit, pierzând un mare contributor la bugetul Comunităţii şi se vede tot mai intens contestată de mişcări populiste, din care mai multe au escaladat Everestul puterii, ajungând la guvernare nu doar la Budapesta şi, mai nou, la Viena, ci şi la Varşovia, Bucureşti şi Praga.

Cu ajutorul diversiunii naţionaliste interne, al obstrucţiilor Ungariei şi grupului de la Visegrad, precum şi eventual al Austriei, Polonia, îndărătul căreia se ascunde sistemul Dragnea, va evita o bună bucată de vreme consecinţele deciziei Comisiei Europene. Semnalul politic lansat de Comisie, în speranţa că demnitarii polonezi se vor speria, frica determinându-i să renunţe la demontarea statului de drept, pare din acest unghi zadarnic. Nădejdea cu pricina e iluzorie între altele pentru că în estul Europei şmecherii de la putere au luat în calcul demult, cu sprijinul intelectual al sponsorilor lor de aiurea, mai toate replicile vest-europene şi eventualele lor consecinţe.

Din perspectiva intereselor lor, centrate pe menţinerea şi perpetuarea la putere, aceste efecte li se par neglijabile populiştilor răsăriteni. Nu şi multora dintre concetăţenii lor. Prin urmare, polarizarea naţiunilor est-europene se va adânci puternic, în timp ce, departe de a se timora, derbedeii îşi vor continua netulburaţi proiectele. Nu altceva vor face, desigur, cei de la Bucureşti,  presupunând că românii nu-i vor stăvili şi nu vor opri degradarea propriei democraţii.

Nimic nu li s-ar părea mai convenabil acelor occidentali care au deplorat cu voce tare şi lamentări stridente ultima extindere a Uniunii Europene, materializată în cooptarea României şi Bulgariei, decât regresul acestor ţări spre democraturi "originale" marca Ion Iliescu. 

Căci despărţirea de statele codaşe ale Uniunii, veşnic receptoare de ajutoare, le-ar cădea bine şi lor şi altora, în Occident. Or, regrete similare faţă de extinderea din 2004, când au aderat la UE , între altele, ţările grupului de la Visegrad, s-au manifestat în vest nu mai puţin intens, deşi sotto voce, în urma crizei migraţiei şi refugiaţilor din 2015. Când, temându-se de o proximă islamizare şi o paralelă decreştinare a Europei, ţările grupului de la Visegrad s-au opus deschis Germaniei lui Merkel.

Decizia în premieră absolută a Comisiei Europene relevă o dată în plus că o parte substanţială a elitelor politice occidentale e gata să-şi asume, iresponsabil, riscul redivizării Bătrânului Continent. Căci ea ştie bine că, spre deosebire de români, polonezii susţin în majoritatea lor masacrarea legilor justiţiei de către legislativul şi executivul de la Varşovia, care s-ar putea vedea reales liber, în 2019. Şi că impotenţa marcând vizibil UE dacă demersurile Comisiei rămân fără efect îi va încuraja masiv pe partizanii sfidării justiţiei independente înscăunaţi la Bucureşti şi Varşovia, amplificând clivajul european, ca şi pe cel din interiorul naţiunilor supuse dedemocratizării accelerate. 

Atât şi ar fi fost extrem de rău. Dar în Germania se pregăteşte şi accesul la putere al unei reeditate mari coaliţii creştin-social-democrate. Or, în anticamera puterii, liderul SPD, Martin Schulz, nu s-a mulţumit să se poziţioneze pe urmele lui Macron, ci a lansat propuneri de un radicalism uluitor. Afişând vădit dispreţ faţă de terţi, inclusiv faţă de viitorii săi aliaţi virtuali, creştin-socialii bavarezi şi, cu atât mai mult, faţă de partenerii europeni, Schulz a cerut agresiv înfiinţarea, până în 2025, a Statelor Federale ale Europei. Ceea ce presupune, evident, desfiinţarea statelor naţionale şi eliminarea din UE a est-europenilor care continuă să refuze abandonarea suveranităţii proprii.

În replică, Angela Merkel a strâmbat din nas. Dar şi ea vrea intensificarea cooperării europene, nu doar în domeniul externelor şi dezvoltării, ci şi în sfera apărării. Ceea ce provoacă alte angoase în răsăritul unui Continent debusolat, mizând pe NATO şi SUA ca scut în faţa pericolului Rusiei lui Putin.

Desconsiderarea acestor termeri esteuropene şi cacealmaua agresivităţii trufaşe manifestate de unii vesteuropeni faţă de americani n-au cum să nu întărească tendinţele centrifugale marcând Comunitatea de ani de zile. Şi n-au cum să nu iuţească procesul disoluţiei ei. În loc să se adapteze fiscal şi economic, prin reforme ample, provocării americane, Continentul pare deci osândit la regresul în 2004, dorit tacit şi de clica lui Dragnea şi de unii dregători vest-europeni.

Or, căderea în timp riscă să fie net mai dureroasă. Dacă europenii n-o vor împiedica ei înşişi, în ultima clipă, s-ar putea să se regăsească, aşa cum am declarat că mă tem, în 2012, în anii 30 ai veacului trecut.