1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

În ziua Brexit-ului, președintele Iohannis îl decorează pe Prințul de Wales

Ne întrebăm dacă nu cumva politicienii români tratează subiectul liberei circulații și, în particular, al Brexit-ului, doar cu teama că proprii cetățeni se vor întoarce acasă.

Românii au privit mereu Brexit-ul cu ostilitate. Presa românească a excelat în comentarii negative și referiri ostile la Nigel Farage, țapul ispășitor absolut al întregului proces. E oarecum de înțeles, deoarece Marea Britanie devenise principala destinație a emigrației românești în ultimii ani. Nu foarte de demult, un documentar britanic despre emigranții din România a fost vestejit cu mare furie polemică. În opinia multora, un asemenea film ar fi fost de natură să facă românilor o reclamă negativă, reducându-le șansa de a fi angajați în Marea Britanie. În esență, era vorba mereu de dreptul și de posibilitatea de a emigra.

Ne revine firesc în minte un articol al unui istoric britanic, Tom Gallagher, care a locuit și studiat în România mulți ani scriind o carte despre epoca tranziției. Tom Gallagher își formula uimirea față de atașamentul redus al românilor față de propria lor țară, față de faptul că nu par să fie la fel de legați de un peisaj sau un loc istoric așa cum sunt britanicii. În ciuda naționalismului lor retoric pe ritm de ceardaș (”noi suntem aici pe veci stăpâni”), românii pleacă pe capete.

Chiar dacă ceea ce spunea pare greu de înghițit, ni se pare că britanicul vedea bine, tocmai pentru că vedea de la distanță și de pe pozițiile unei societăți statornice cu un acut simț al tradiției. De altfel Brexit-ul a fost o decizie legată intim și de conștiința națională, așa cum sublinia chiar astăzi premierul Theresa May în editorialul publicat simultan în mai multe ziare europene: ”Referendumul a fost, în opinia noastră, un vot menit să restabilească autodeterminarea noastră națională. Noi părăsim Uniunea Europeană, dar nu părăsim Europa”.

În sfârșit, politicienii și diplomații români, ori de câte ori au abordat problema Brexit-ului, s-au referit numai și numai la această unică problemă: ce se va întâmpla cu românii din Marea Britanie? Întrebarea este firească și, până la un punct, inevitabilă. Este datoria morală și constituțională a guvernului de a-i ocroti pe cetățenii români aflați în străinătate. Dar de la un punct încolo  ne întrebăm dacă nu cumva autoritățile se tem că românii se vor întoarce acasă, adevărul ieșind atunci la iveală. Câte locuri de muncă s-au creat în ultimii ani? Și nu în sistemul public, căci acolo știm prea bine cum a crescut mereu personalul excendentar, ci în economia propriu-zisă. Câte locuințe noi s-au construit? Câte creșe și grădinițe? Care e starea asistenței medicale în mediul rural? Și câte altele.

Toate guvernele începând cu regimul Băsescu au încurajat migrația copios, pe toate canalele, de teama șomajului și cu scopul de a amplifica remiterile din străinătate. Au fost create ”capete de pod” în țările țintă și rețele de susținere în așa fel, încât în numai câțiva ani românii, de regulă timizi și fără spirit explorator, au devenit cei mai numeroși emigranți intracomunitari. Și dacă nu am înțeles greșit, Traian Băsescu a lăsat să-i scape la un moment dat că ”integrarea europeană” prin migrație a fost o politică de stat.

Nu am încetat să atragem atenția asupra reversului acestei migrații: pe termen lung, criza sistemului de pensii, penuria forței de muncă și  - ceea ce nu s-a spus mai deloc - dispariția unei tensiuni sociale pozitive, una care crează concurență, emulație, dezbatere și care stă în cele din urmă la temelia politicii. În România, dreapta s-a atrofiat, iar stânga s-a moleșit, singurul subiect serios dezbătut în ultimii 10 ani fiind dreptul la emigrație, abordat sub acoperirea ”libertății de circulație”. 

E un moment bun să salutăm gestul președintelui Klaus Iohannis care l-a decorat miercuri pe Charles, Prinț de Wales, cu  Ordinul Național „Steaua României” în Grad de Mare Cruce. Dar sunt de reținut mai ales motivațiile: ”Astăzi, recunoaştem implicarea Voastră angajată în proiectele derulate în România, atenţia pe care o acordaţi dezvoltării comunităţilor locale, interesul pentru prezervarea patrimoniului şi a tradiţiilor româneşti, precum și pentru păstrarea frumuseților naturale unice ale țării noastre.”

Într-adevăr, acestea sunt merite de natură a fi elogiate, cu atât mai mult cu cât ele contrastează teribil cu neglijența pe care o manifestă românii față de patrimoniul lor natural și cel construit. Case vechi țărănești abandonate, sate părăsite, păduri defrișate ca să nu mai vorbim de modernizările kitsch. Iar cât privește patrimoniul urban, el este supus unor distrugeri premeditate în scopul unor câștiguri facile. Fără să fi intenționat acest lucru, distincția acordată Prințului de Wales, ne reamintește iarăși afirmația celuilalt britanic, pe care l-am citat mai sus, potrivit căruia românii nu sunt suficient de legați de propriul lor patrimoniu, ceea ce nu face decât să încurajeze nomadismul.

Probabil că Președintele Iohannis nu a avut aceste lucruri în minte, atunci când a hotărât să ofere Prințului Charles o înaltă dinsticție a statului român. Mai curând și-a făcut socoteala că gestul său se va răsfrânge într-un avantaj diplomatic pentru ”semnificativa comunitate de români care trăiește și lucrează în Regatul Unit”, evocată chiar la începutul discursului.

E de înțeles, dar noi am căutat să atragem atenția asupra unei probleme de profunzime. Căci dacă cetățenii acestei țări declară, tam-nisam că vor să emigreze la cea mai mică dificultate, efortul lor nu va fi niciodată îndreptat către edificarea țării și către reformele necesare. Ar fi de aceea mai potrivit ca românii să nu mai vadă în Brexit o nenorocire, ci o șansă. Una de a rămâne (sau de a se întoarce) și de a face ceva durabil, după modelul atât de admirat al britanicilor.