1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

"În fiecare limbă sunt alţi ochi..."

Scriitoarea germană originară din Banat Herta Müller a primit premiul Würth pentru literatură europeană. Această înaltă distincţie este acordată din doi în doi ani unor autori care îşi desfăşoară activitatea artistică în spaţiul de întâlnire dintre două culturi diferite. Autoarea este laureata a numeroase premii internaţionale, printre care Premiul "Franz Kafka" sau "Dublin Literary Award", şi din 1999 încoace figurează aproape în fiecare an printre potenţialii câştigători ai Premiului Nobel pentru Literatură. Decernarea premiului finanţat de concernul Würth din landul Baden-Würtemberg, dotat cu 25.000 de euro, a avut loc pe 23. februarie la Stuttgart.

Herta Müller, laureata premiului Würth pentru literatură europeană.

Herta Müller, laureata premiului Würth pentru literatură europeană.

„În fiecare limbă sunt alţi ochi.” Acesta este titlul primului eseu din volumul Hertei Müller „Der König verneigt sich und tötet” (Regele se înclină şi ucide), apărut în 2005 şi în limba română la editura Polirom, în traducerea lui Alexandru Şahighian. Diferitele perspective asupra vieţii şi a literaturii, dar şi spaţiul cultural multietnic şi multinaţional în care Herta Müller şi-a desfăşurat activitatea publicistică au fascinat juriul compus din scriitorul Harald Hartung (laureat al premiului Würth în anul 2004), profesorul universitar de germanistică Jürgen Wertheimer din Tübingen şi alţi autori şi critici literari germani. La ceremonia de înmânare a premiului la Stuttgart, juriul a elogiat în special „limbajul plastic folosit în proza acidă a Hertei Müller”.

Metafora ochilor diferiţi din interiorul fiecărei limbi şi interferenţele culturale au marcat întreaga viaţă a scriitoarei. Laureata premiului Würth în vârstă de 53 de ani a crescut în Banat, un ţinut în care întâlnirile dintre „ochii” diferitelor limbi nu erau o raritate. Diversitatea acestor priviri poate deveni însă ameninţătoare atunci când ostilitatea întunecă ochii unei limbi. În dialectul şvabilor, vorbit în satul natal al Hertei Müller, Nitzkydorf, s-au făcut auzite tot mai multe voci critice la adresa autoarei după publicarea primului volum de nuvele „Niederungen” (Ţinuturile joase) în 1982, care prezintă fără nici un fel de menajamente realitatea dezolantă a satului bănăţean din perioada comunistă, punând în acelaşi timp sub semnul întrebării multe dintre tradiţiile şi prejudecăţile ţăranilor şvabi.

Privirea limbii române şi-a arătat colţii cu şi mai multă ostilitate prin intermediul securiştilor care o terorizau pe tânăra autoare prin interogatorii interminabile, încercând să o convingă să-şi denunţe prietenii din cercul de scriitori de limbă germană „Aktionsgruppe Banat”, un grup de tineri idealişti, oponenţi înverşunaţi ai delirului comunist. Curajoasa prozatoare şi poetă nu şi-a plecat privirea în faţa cruzimii ochilor anchetatorilor, motiv pentru care şi-a pierdut nu doar postul de profesoară şi traducătoare, ci şi orice speranţă într-o viaţă lipsită de coşmarul interogatoriilor şi percheziţiilor Securităţii.

Nici când a părăsit definitiv România în 1987, Herta Müller nu a reuşit să se sustragă privirii securiştilor. Un miliţian i-a strigat la plecare ameninţător: „Punem noi mâna pe tine, oriunde ai fi!” înainte ca scriitoarea să se urce în trenul spre Germania. Tot în limba română au fost redactate şi numeroasele scrisori în care autoarea era ameninţată cu moartea.

La Nürnberg, ochii limbii germane vorbite în Republica Federală au întâmpinat-o cu o privire cât se poate de rece şi suspicioasă prin intermediul unui anchetator german, care a întrebat-o răspicat dacă a avut vreo legătură cu Securitatea. Critica de specialitate din Germania a vorbit în repetate rânduri despre aşa-numita „privire străină” care străbate opera Hertei Müller, reducând această perspectivă la situaţia scriitorului aflat în exil care percepe realităţile din noua sa ţară într-un mod aparte. Asemenea unui oficiu pentru imigraţie în variantă intelectualizată, numeroşi critici germani i-au reproşat Hertei Müller că nu se detaşează de trecutul comunist al României pe care îl descrie în romane celebre precum „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul”, „Animalul inimii” sau „Mai bine nu mi-aş fi ieşit azi în cale”, afirmând că autoarea ar trebui să se integreze şi din punct de vedere literar în Germania prin tematizarea problemelor cu care se confruntă Republica Federală în prezent.

Ce limbă îi mai poate oferi oare un adăpost scriitoarei care afirmă că a asistat la „prăbuşirea cuvintelor” ? Aparenta consolare asigurată adesea prin legătura strânsă cu limba maternă pe care un scriitor aflat în exil o păstrează nu reprezintă în cazul Hertei Müller o atenuare a traumelor suferite. La fel ca scriitorul spaniol Jorge Semprun, autoarea este de părere că nu limba reprezintă patria, ci ceea ce se vorbeşte. În opera ei, cuvintele se ridică din abisul pervertirilor ideologice de orice fel, atacând cu o sinceritate adesea dureroasă procesul mult prea comod al uitării. Deşi scrie în germană, cuvintele sunt dublate de „ochii” limbii române, legătura dintre cele două limbi fiind o sursă de inspiraţie importantă pentru Herta Müller prin schimbarea permanentă a perspectivei:

„Fiecare limbă a pus-o pe cealaltă faţă-n faţă cu ea însăşi, şi am fost nevoită să-mi pun problema care sunt metaforele în limba română şi în limba germană, ce este cu fazanul în germană, care este un arogant, în timp ce în română este un pierzător, unul care nu face faţă. Aceste exemple s-au putut observa tot timpul şi de aceea am avut posibilitatea să văd ambele feţe ale realităţii, deci faţa prin care limba română priveşte un lucru şi faţa prin îl vede limba maternă, şi aceste două feţe de cele mai multe ori nu erau similare pentru că erau două limbi, şi este fascinant cum două limbi diferite se uită diferit la lumea înconjurătoare. Cred că este foarte îmbogăţitor să poţi vedea aşa ceva”, a declarat Herta Müller în exclusivitate pentru Deutsche Welle.

Criticii germani au subliniat la rândul lor influenţa remarcabilă a perspectivei limbii române asupra lumii, dar şi rolul, în opinia lor cât se poate de benefic, pe care experienţa dictaturii l-ar avea asupra oricărui scriitor, contribuind la crearea unui stil mai rafinat, la metafore subtile şi mesaje ascunse în spatele unui limbaj inedit. Numeroşi critici au calificat experienţa scriitorilor dizidenţi din orice stat totalitar drept „cea mai bună şcoală a limbajului”, o concepţie cu care Herta Müller nu este întru totul de acord:

„Bineînţeles că dictatura a jucat un rol în limbaj, a jucat un rol în tot ce am trăit, a jucat un rol în viaţa mea şi de aceea şi în limbajul meu, dar eu aş vrea să am acelaşi limbaj sau poate unul şi mai bun fără să fi fost într-o dictatura. Deci limbajul nu se datorează dictaturii în mod direct, acest lucru este stupid. Şi chiar dacă ar fi aşa, un limbaj bun nu merită să trăieşti într-o dictatură!” a declarat scriitoarea.

Pentru laureata premiului Würth, literatura nu reprezintă un joc estetic al posibilităţilor sau un veşnic experiment postmodern, ci o atitudine în faţa trecutului şi a oamenilor, o luptă curajoasă împotriva uitării şi a ignoranţei, dar şi împotriva propriilor traume. Herta Müller este de părere că scrisul nu ar avea sens dacă nu exprimă cele mai adânci răni lăuntrice, declarând în cadrul discursului rostit la decernarea premiului Würth:

„Trebuie să devorez ceea ce scriu. Ceea ce nu scriu, mă devorează pe mine.”

  • Data 26.02.2006
  • Autoare/Autor Alexandra Sora
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B2rm
  • Data 26.02.2006
  • Autoare/Autor Alexandra Sora
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B2rm