1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

În direct de la comisia constituţională

În Parlamentul de la Bucureşti ziariştii au dus în ultimii 20 de ani lupte grele pentru a dobândi accesul la lucrările comisiilor de specialitate, iar astăzi acestea sunt transmise în direct prin internet.

Preşedintele Comisiei juridice din Senat, Tudor Chiuariu, a pledat împotriva accesului presei şi a ONG-urilor la lucrările Comisiei constituţionale. “Există – a argumentat el – o anumită tentaţie de a face circ, în loc să facem ce trebuie să facem, şi anume o nouă Constituţie”.

Toţi cei interesaţi de procesul revizuirii Constituţiei vor fi frustraţi. Ei ar dori, pe bună dreptate, să aibă mereu sub ochi dezbaterile constituţionale şi să nu piardă nici cel mai mic detaliu. De fapt, ziariştii şi-ar dori, într-o şi mai mare măsură, să participe la toate şedinţele Guvernului sau la întrunirile de la Bruxelles ale Consiliului European.

Există o aspiraţie tot mai largă către transparenţă, care avansează solidar cu tendinţa tot mai accentuată a democraţiei directe. Faptul că decizii dureroase se iau în cadrul Consiliului European fără ca opinia publică să fie informată despre evoluţia discuţiilor a devenit un motiv serios de îngrijoare pentru societăţile europene şi o sursă a contestaţiilor euro-sceptice. De exemplu, nimeni nu asumase deschis propunerea confiscării unui procent din depozitele bancare din Cipru, evitând să plătească costurile politice.

Există însă o deosebire între forurile legislative şi cele executive, care va continua să le protejeze pe cele din urmă de indiscreţia opiniei publice. Forurile legislative nu au la fel de multe motive de a refuza accesul presei sau transmisiunile prin intermediul internetului şi, de altfel, în acest domeniu al vieţii publice, s-au făcut (cel puţin aparent) cele mai multe progrese.

În Parlamentul de la Bucureşti, ziariştii acreditaţi au dus în ultimii 20 de ani lupte grele pentru a dobândi accesul la lucrările comisiilor de specialitate, iar astăzi vedem că acestea sunt transmise în direct prin internet. Este un progres remarcabil, care nu este însă exploatat cu adevărat, căci ceea ce este la îndemână îşi pierde dintr-o dată interesul. Presa aleargă prin natura ei către ceea ce este „ascuns” şi subestimează ceea ce i se oferă cu uşurinţă. Se manifestă însă şi o altă tendinţă mai puţin cunoscută: pe măsură ce lucrările din comisii sunt expuse mai mult privirii publice, dezbaterile sensibile şi negocierile delicate se mută în altă parte. Ceea ce se câştigă pe o parte, se pierde, din păcate, pe alta.

Totuşi, acceptarea transparenţei de către forurile învestite cu putere depinde foarte mult şi de calitatea dezbaterii publice generale. În ciuda vioiciunii democratice cu care presa românească s-a manifestat în primii ani de după căderea comunismului, calitatea dezbaterii a suferit de o gravă lipsă de informare. La scurtă vreme după căderea „cortinei de fier” erau prea puţine persoane capabile să utilizeze corect conceptele democraţiei liberale şi, prin urmare, prea puţini ziarişti calificaţi să comenteze competent lucrările Constituantei. În plus, redacţiile avea prostul obicei de a acredita în parlament pe tinerii debutanţi, cel mai adesea nepregătiţi să înţeleagă semnificaţia dezbaterilor. Cine a trăit epoca îşi aminteşte cu siguranţă că nu existau la vremea respectivă mai mult de două, trei cronici parlamentare care să-şi merite numele, în ciuda faptului că, pe atunci, apăreau de 10 ori mai multe publicaţii decât astăzi. Cei mai mulţi ziarişti comentau detalii pitoreşti şi vânau episoade picante, ignorând cu totul problematica centrală şi subtilităţile politice.

De atunci s-au făcut cu siguranţă mari progrese, dar s-a conservat totuşi o înclinaţie către scandal şi o preferinţă pentru tuşele groase. Presa simplifică şi exagerează cu o nepotrivită înclinaţie către teatralizare. Ea are nevoie de conflict şi, dacă nu îl găseşte, îl inventează. E uşor de înţeles că dezbaterile constituţionale sunt cele mai puţin adecvate acestui tratament şi că ele au nevoie de un regim mai calm şi mai introvertit.

În plus, putem observa că în România subiectele legate de Constituţie nu fac deloc rating prin ele însele şi că de fapt nu interesează deloc. Publicul românesc nu este chiar atât de apatic pe cât se spune, dar nu are cultura conceptelor juridice implicate şi nu vede bine legătura dintre un text constituţional şi propria sa viaţă. Şcoala nu a reuşit să facă mare lucru şi tinerii de astăzi nu par nici ei să pună preţ pe lupta dintre mono- şi bi-cameralism sau dintre sistemele electorale majoritare şi cele proporţionale. Se poate de aceea anticipa că presa, deşi mult mai bine pregătită decât în anii 90, va continua să extragă din dezbaterile constituţionale partea de spectacol facil. Dacă, în urmă cu 20 de ani, de vină era ignoranţa candidă, astăzi răspunderea revine mai curând tiraniei de piaţă.

În fine, dacă ar fi existat o presă dedicată dezbaterilor legislative serioase, membrii Parlamentului nu ar mai fi avut argumente să interzică accesul ziariştilor. Senatorul Tudor Chiuariu nu ar fi putut invoca „circul” presei pentru a fereca uşile comisiei constituţionale. Probabil însă că ziariştii sunt mai puţin interesaţi să participe la lucrările comisiei constituţionale şi că mult mai preocupate sunt ONG-urile care au ca obiectiv să facă lobby pentru o soluţie sau alta. Dar, indiferent de motivaţia fiecăruia, soluţia ideală ar fi transparenţa deplină a lucrărilor.