1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

În ce măsură e posibilă o televiziune publică independentă?

La fiecare început de ciclu politic se pune problema depolitizării televiziunii publice şi a transformării sale într-o instituţie cu o largă credibilitate

default

În realitate, subiectul nu este uşor rezolvabil. Se crede îndeobşte că este suficient ca actuala conducere executivă a TVR să fie debarcată pentru ca televiziunea publică să-şi redobândească obiectivitatea pierdută. Aşa s-a crezut şi în trecut, aşa s-a crezut la fiecare capăt de ciclu electoral şi cu toate acestea, TVR s-a scufundat de fiecare dată în aceleaşi scandaluri şi acuzaţii. Evident sunt politicieni care nu şi-au făcut niciodată iluzii şi care au fost pe deplin conştienţi că numesc la TVR oameni fideli, apţi să le susţină interesele.

Realist vorbind, este inevitabil ca televiziunea publică să reflecte mai mult sau mai puţin nunanţele proprii ale majorităţii guvernamentale. Dacă nici Curtea Constituţională nu îşi poate înfrâna partizanatele, cum ar putea-o face directorii TVR?

Este nu doar inevitabil, dar în anumite limite acceptabil, căci tocmai acesta este sensul general al alternanţei la putere. Se schimbă guvernul, dar se schimbă şi tonul dezbaterii publice, calitatea şi natura argumentelor, şamd. Este ipocrit să susţinem că o instituţie publică, oricare ar fi ea, ar putea să se sutragă cu totul unor influenţe politice.

În România însă situaţia este cu adevărat gravă, căci nu mai este vorba de nuanţe şi ambianţă, ci pur şi simplu de pledoarie partizană. De aceea, un program amplu de reformă a statului ar fi trebuit să conţină un plan bine pus la punct şi perseverent de schimbări legislative, menite să limiteze influenţele partizane în toate instituţiile publice începând cu Curtea Constituţională şi încheind cu agenţiile guvernamentale din teritoriu. TVR ar ocupa, într-o asemenea reformă, o poziţie de prim rang. Se prefigurează, aşadar, pentru democraţia românească, un vast şantier.

Totuşi, dacă în alte domenii, reforme cum ar fi limitarea numirilor politice în administraţie sau alegerea judecătorilor CCR cu două treimi par să fie suficiente, în cazul presei, lucrurile sunt mai complicate.

În acest domeniu nu este destul să numeşti oameni fără dependenţe prea puternice de partidele politice, căci problema obiectivităţii este mai subtilă. De exemplu, dacă o televiziune publică critică guvernul în funcţiune nu înseamnă neapărat că este obiectivă, după cum, dacă susţine o măsură a guvernului, nu înseamnă automat că este subordonată politic. O televiziune – şi aceasta este problema presei în general – ar trebui să găsească mereu un punct de vedere mai cuprinzător, din care să poate valida sau invalida, în mod indepedendent, o decizie politică. Am văzut că nici condiţia libertăţii nu este suficientă, căci un ziarist se poate dovedi discreţionar în deplină libertate şi neconstrâns de nimeni.

În fine, un ziarist nu trăieşte separat de publicul său şi dacă foarte mulţi telespectatori sunt de părere că o emisiune este nedreaptă şi subiectivă, atunci e greu să mai susţii altceva. „Obiectivitatea” trebuie să fie identificată şi recunoscută de ceilalţi, trebuie aşadar să fie o platformă comună, un spaţiu în care fiecare se simte protejat de raţiune şi logică, în care nimeni, indiferent de opţiunile sale subiective, nu se teme că poate deveni victima unui argument incorect. Dar dacă publicul este el însuşi subiectiv în exces şi intolerant? Dacă publicul caută mai ales confirmarea propriului punct de vedere? Dacă publicul jubilează văzând cum adversarii sunt striviţi sub forţa unor argumente nedemne?

Obiectivitatea nu mai ţine doar de realizatorii unor emisiuni, ci de calitatea spaţiului public, de aşteptările generale. Or, în ultimii ani, cel puţin, a crescut în România dorinţa de a-l infirma pe celălalt, rival sau competitor, într-un mod radical şi violent. În aceste condiţii nimeni nu se mai simte protejat, cu toţii se simt nesiguri, ceea ce sporeşte şi mai mult violenţa.

Probabil că în starea aceasta de nelinişte şi frustrare în care se găseşte societatea românească, nici nu este posibilă o „televiziune independentă”, una care să se bucure de o foarte largă apreciere publică.