1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

În ce Europă credem cu adevărat?

Înaintea Consiliului European din 18-19 februarie Franța s-a delimitat și ea categoric față de politica cancelarului Angela Merkel. România rămâne în schimb pe pozițiile sale ambigue.

O sursă prețioasă pentru a înțelege funcționarea Uniunii Europene este ”Autobiografia” fostului premier britanic John Major. El a expus deschis ceea ce toți ceilalți șefi de stat sau de guvern au trecut sub tăcere. De exemplu, în legătură cu întrunirile Consiliului European, spunea că luările de cuvânt erau formale sau destinate mai curând opiniei publice interne, deoarece deciziile fuseseră luate în avans printr-o înțelegere între francezi și germani. ”Statele mai mici, scria John Major, care toate erau beneficiare nete ale bugetului comun, se plângeau adesea amarnic de acest lucru în particular, dar în public se purtau ca niște adulți cu putere de consimțământ” (citat de Ch. Booker și R. North).

Multe lucruri s-au schimbat între timp, inclusiv regula consensului. Cu toate aceasta acordul prealabil franco-german sau, de la o vreme încoace, acordul germano-francez a continuat să fie hotărâtor. În epoca Merkel-Sarkozy, (”Merkozy”) acest lucru devenise tuturor evident. Din acest motiv au dreptate aceia care ne atrag atenția că am putea asista la o cotitură importantă în istoria Uniunii Europene. Căci criza refugiaților a destrămat și unitatea fundamentală de vederi între Germania și Franța. Problema datoriilor suverane săpase la rândul ei la temelia acestei alianțe, dar niciodată politicienii francezi nu se opuseseră în mod net și fără drept de apel politicii inițiate de Berlin, așa cum se întâmplă astăzi.

Aflat la München cu ocazia conferinței pe teme de securitate, premierul Franței, Manuel Valls, a criticat politica cancelarului Angela Merkel, spunând că Franța nu va mai primi niciun refugiat peste cei 30 000 pe care i-a acceptat inițial. ”Politica Germaniei față de refugiați nu poate fi menținută pe termen mai lung”, a mai spus Valls, adăugând că ”Europa nu-i poate primi pe toți emigranții din Siria , Irak sau Africa”. Dar premierul francez nu s-a mulțumit cu afirmații de ordin general, criticând-o fără rețineri pe Angela Merkel într-un dialog cu ziariștii: ”Cu câteva luni în urmă presa franceză se întreba: De ce nu avem o Angela Merkel franțuzoaică? Iar ziarul Le Monde o propunea pentru premiul Nobel pentru Pace. Ei bine, iată rezultatul!” (Le Figaro)

Prin urmare dacă și Franța a luat o poziție hotărâtă față de politica germană, la Consiliul European, care va avea loc începând cu 18 februarie, cancelarul Germaniei se va găsi într-o poziţie cu totul inconfortabilă. Cine va mai susține politica cancelarului Angela Merkel? Marea Britanie este astăzi un oponent al Germaniei nu doar din cauza refugiaților, ci pentru că se teme că, în contextul slăbiciunii franceze, germanii preiau în mod unilateral conducerea Europei. Țările scandinave au primit deja foarte mulți refugiați și au atins deja un punct critic. Italia și Grecia au fost țările cele mai expuse de foarte mulți ani de zile și, cu toate că inițial denunțarea acordului de la Dublin păruse o ușurare, în noile circumstanțe ele riscă să rămână fără nicio protecție. În sfârșit Europa Centrală și de Est își vede acum confirmată politica de rezistență și ne putem aștepta ca, de data aceasta, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, (pentru care Austria va fi o cutie de rezonanță) să nu mai fie oile negre, ci, dimpotrivă, eroinele acestui Consiliu.

România s-a opus la rândul ei cotelor obligatorii, dar a avut față de problema refugiaților o atitudine mai curând indecisă. Politica oficială românească față de acest subiect este un excelent exemplu de abilitate și astuție neproductive. În primă instanță, oficialii de la București au făcut declarații mai ferme, dar ulterior s-au disociat de Ungaria, Slovacia și apoi și de Polonia după instalarea guvernului conservator, căutând o echilibristică dificilă între acceptare și refuz, între Berlin și oponenții săi. Performanța cea mai mare a președintelui Klaus Iohannis a fost să spună cât mai puțin posibil în așa chip, încât să lase toate căile deschise și să nu pice în tabăra perdanților. Dar cu o politică de tipul acesta, riscul e să nu ajungi nici în tabăra victorioșilor, așa cum vom vedea probabil la sfârșitul săptămânii.

În momentul în care se va schimba orientarea politică și în Germania - așa cum se prefigurează astăzi - interlocutorii preferați vor fi cei care au dus greul, care au asumat riscuri în numele unei viziuni despre Europa, și nu politicienii călduți de la București, care vor ”să fie parte a soluției”, fără să spună în ce cred ei cu adevărat.