1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

În ce constă criza dreptei din România

Dreapta politică actuală ratează permanent aşa numita unificare nu doar din pricina rivalităţilor personale, ci poate şi din cauză că nu reuşeşte să identifice o bază socială comună.

Se vorbeşte obsesiv despre criza dreptei, dar în lipsa unui diagnostic precis este imposibil de găsit un remediu. Astăzi grupările care se revendică insistent de la dreapta au, în majoritatea lor, ca unic liant discursul despre ”statul de drept” şi orientarea ”pro-occidentală”. Un tânăr sociolog care s-a remarcat prin analizele sale lucide, Barbu Mateescu, a atras însă atenţia că linia adoptată de grupările care gravitează în jurul preşedintelui Traian Băsescu nu este suficientă pentru succesul unei orientări politice de dreapta şi că eşecul acestora se poate explica şi prin inconsistenţa mesajului.(vezi ”Ultima bătălie a reformismului ”, Blogary.ro)

Într-adevăr, a susţine statul de drept şi orientarea pro-occidentală nu este un apanaj al dreptei. Lucrul acesta este evident pentru cei care inventariază fie şi rapid reacţiile din câteva momente semnificative. În schimb - sugerează sociologul - fondul de dreapta, cu componenta ei conservatoare, rămâne topit în corpul social, negăsind mijloace eficiente de exprimare politică.

Am putea adăuga că la conducerea liniei ”reformiste” s-a instalat de fapt stânga (liberală) care este interesată să compromită conservatorismul prin comparaţii insistente cu Ungaria lui Victor Orban. Desigur vorbim aici despre teme societale în primul rând, aşa cum sunt atitudinea faţă de familie, faţă de avort, euthanasie etc. Antisemitismul cuprins în textura conservatorismului maghiar ca şi xenofobia mai largă şi revizionismul în chestiunea românească au contribuit toate la menţinerea confuziei în care zace pe mai departe tema conservatoare. Ungaria lui Orban a devenit în România un contramodel.

Dar aşa cum se vede recent în Spania ”contra-revoluţionară”, în Germania în modul unei rezistenţe calme şi tenace sau în contestaţia franceză, dreapta populară fără conservatorism nu are nicio raţiune de existenţă. Dacă elimini înclinaţia naturală a societăţilor vechi de a conserva structurile intime care le-au alcătuit, nu mai rămâne decât liberalismul financiar care coabitează excelent cu stânga progresistă. Doar neo-marxismul mai opune rezistenţă, făcând uneori concesii tactice conservatorilor.

Un exemplu bun privitor la natura dreptei conservatoare este intenţia guvernului spaniol de a adopta o lege restrictivă referitoare la avort. După liberalizarea produsă în timpul guvernului socialist al lui Zapatero care transformase Spania într-o destinaţie pentru turismul avortiv, noul guvern încearcă să inverseze sensul. Cabinetul condus de Mariano Rajoy propune limitarea întreruperii de sarcină la câteva situaţii bine definite cum sunt riscul major pentru sănătatea şi pentru viaţa mamei, malformaţia copilului (în stadii incipiente) sau în cazurile în care sarcina a fost provocată printr-un viol sau incest, reclamat la poliţie. La Paris intenţiile conservatorilor spanioli au fost celebrate duminică printr-o amplă manifestaţie la care au participat potrivit surselor neutre cel puţin 16.000 de persoane, iar conform organizatorilor aproape 40.000 de mii.

În România, în schimb, subiectul aceasta a reuşit cu greu să pătrundă în politica mainstream. În perioada 2010-2011 câţiva militanţii PDL susţinuţi de Asociaţia Pro-vita şi alte organizaţii conservatoare ortodoxe şi neoprotestante au propus un proiect de lege care încerca să limiteze numărul avorturilor cu totul banalizate în România prin instituirea unei etape intermediare de consiliere. Era o lege timidă care nu limita propriu-zis libertatea alegerii, dar care nu a reuşit să convingă. Sunt multe motive : trauma provocată de legea Ceauşescu nu a permis încă societăţii să reia liber procesul de reflecţie; presa mainstream este dominată de opţiunile stângii liberale considerate de la sine ”pro-occidentale”; stângăcia promotorilor care, legând subiectul avortului de necesitatea de a combate criza demografică, le-au permis adversarilor să-i compare cu Ceauşescu. În rest au fost organizate mici manifestaţii care nu au avut succes în cercurile conservatorilor instruiţi din cauza suspiciunii că s-ar amesteca în mesaj idei homofobe.

Eşecul de moment a părut să demobilizeze total cu excepţia Partidului Noua Republică care tinde să asume cu tot mai multă convingere temele conservatorismului societal. Politicieni cu viziune asumat conservatoare ca fostul ministru de externe Teodor Baconschi sau ca Adrian Papahagi au preferat însă Mişcarea Populară care se menţine, orice s-ar spune, pe linia liberalismului progresist. În aceste condiţii dreapta rămâne o afirmaţie inconsistentă. Exploatarea de la Roşia Montana a fost la rândul ei un test important căci ea a pus în lumină nu doar ecologismul, ci şi înclinaţiile conservatoare. Or, ”dreapta” a pierdut complet ocazia de a se afirma cu excepţia unor voci singulare care se autodefinesc ca « electroni liberi »(Teodor Paleologu).

Ideea de principiu a lui Barbu Mateescu potrivit căruia dreapta nu are nicio şansă să devină o forţă politică reală dacă se limitează la discursul despre statul de drept merită toată atenţia. Dar o adevărată analiză abia de aici înainte ar trebui să înceapă.