1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

În căutarea binelui comun

Atunci cînd un om face o faptă bună, el simte că lîngă el mai stă cineva. Cînd vedem că în jurul nostru sînt oameni care fac fapte bune, firesc ar fi să ieşim din indiferenţa noastră cotidiană şi să le urmăm exemplul.

default

Piaţa Victoriei din Bucureşti, la sfârşit de săptămână

Problema noastră, a românilor, nu este aceea că nu ar fi şi oameni care să facă fapte bune, fără să aştepte să fie răsplătiţi pentru asta. Problema noastră este că nu avem o educaţie a binelui comun, altfel spus, că mulţi dintre noi ne complăcem în individualism şi în indiferenţa faţă de ceilalţi. Asta pe de o parte.

Pe de altă parte, aşteptăm senini şi pasivi de la ceilalţi ceea ce putem face fiecare dintre noi. Este aici o delegare a răspunderii de a fi parte a unei comunităţi pe care cred că europenii din ţările cu tradiţie comunitară nu o vor putea nicicum înţelege.

Este aici un refuz al implicării în problemele comunităţii, care nu doar că ne face părtaşi la aceste probleme, ci creează mereu şi mereu altele, făcînd din noi simpli observatori ai propriei prăbuşiri.

În România, a vorbi despre binele comun pare a fi destinat exclusiv intelectualilor şi oamenilor politici. Mai exact, conform opiniei publice, intelectualii şi oamenii politici trebuie să stabilească ce este binele comun şi tot ei trebuie să adopte normele de aplicare.

Prin urmare, elitele intelectuale şi politice ar avea datoria să stabilească legile şi amenzile care să însoţească binele comun.

Nu e doar fals, ci e de-a dreptul împotriva naturii umane, a omenescului din om. Pentru că nici iubirea aproapelui, nici altruismul, nici politeţea, nici respectul faţă de celălalt nu pot fi legiferate. Şi, atunci, participarea la binele comun nu este la urma urmei decît o dare de seamă a faptelor noastre, în public.

Avem sau nu avem îndemînarea omenească de a ne prezenta oricînd, prin faptele noastre, în spaţiul public – aceasta cred că este problema binelui comun. Nu ostentativ, ci în mod firesc, nu pentru recunoaşterea meritelor noastre, ci ca o prelungire a convieţuirii cu noi înşine în spaţiul privat.

Dar mulţi dintre noi sîntem străini de ceea ce înseamnă binele comun, pentru că nu ne interesează să ne conectăm cu adevărat la spaţiul public. Stăm între pereţii caselor noastre şi ne uităm afară doar după perdea, cu uşile ferecate. Sîntem curioşi ce se întîmplă în afara casei, ba chiar foarte curioşi, dar nu ne implicăm.

Dacă ne lovim de impertinenţa unui funcţionar de la un ghişeu oarecare, ne uităm intrigaţi la cei care aşteaptă şi ei la acelaşi ghişeu şi ne revoltăm că nimeni nu ia atitudine. Dacă altcineva păţeşte ca noi, atunci ne simţim răzbunaţi, adică ne simţim bine.

Binele comun înseamnă corectitudinea şi eficienţa serviciilor, funcţionarea normală a instituţiilor, dar şi iniţiativa de a-l ajuta pe cel mai în necaz decît noi şi gestul elementar de a oferi locul unui bătrîn în autobuz şi politeţea cu care te adresezi oricărei persoane care nu îţi este apropiată.

„Bine faci, bine găseşti”, este o vorbă din popor. Asta nu înseamnă că făcînd bine, vei fi şi răsplătit. Asta înseamnă însă că, făcînd bine, ai găsit calea. Şi atunci nu vei mai fi niciodată singur.

Autor: George Arun
Redactor: Cristian Ştefănescu