1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

În budoarul fiarei - vizita la Auschwitz a unui Papă german

Papa Benedict al XVI-lea şi-a încheiat simbolic călătoria în ţara predecesorului său, Ioan Paul al doilea, vizitînd, în Polonia, fostul lagăr de exterminare nazist de la Auschwitz. Naziştii au asasinat aici un milion şi jumătate de oameni, dintre care 95 la sută evrei: mai mult de un milion de femei, copii, bărbaţi, tineri şi bătrîni „vinovaţi” doar de apartenenţa lor la poporul lui Israel. Observatorii scot în evidenţă multiplele semnificaţii ale acestei vizite. Iată în continuare un succint bilanţ:

Lagărul de la Auschwitz, fotografiat din exterior, la sfîrşitul lunii ianuarie 1945

Lagărul de la Auschwitz, fotografiat din exterior, la sfîrşitul lunii ianuarie 1945

Urmărit de nenumărate camere de luat vederi, un om înveşmîntat în alb, nins şi de ani, ţine să străbată singur peisajul morţii şi geografia crimei: Paşii îl poartă dinspre sulemenita poartă, asupra căreia naziştii şi-au revărsat cinismul, împodobind-o cu inscripţia „Arbeit macht frei”, către budoarul fiarei, spre inima infernului, spre motorul maşinăriei morţii, care este lagărul de exterminare de la Auschwitz. Demonstraţia papală e răsplătită în final de apariţia curcubeului pe cerul plouat al Poloniei şi totodată al celui mai gigantic cimitir evreiesc din lume. Curcubeul e semnul legămîntului ceresc cu Noe, promisiunea dată, după potop, de Creator, de a scuti pe viitor pămîntul de o nouă distrugere globală.

Forţa simbolică a imaginii acestui solitar asupra căruia sunt aţintiţi ochii întregii lumi e cu atît mai pătrunzătoare, imaginea e cu atît mai elocventă, cu cît în proximitatea zidului morţii, şeful Creştinătăţii, un german, se roagă pentru morţi, strînge mîna unor supravieţuitori şi evocă înainte de orice tăcerea. E tăcerea „care se impune” în faţa „abundenţei destructive”, în faţa acestui loc al excesului ororii. „A vorbi în acest spaţiu al înmulţirii crimelor împotriva lui D-zeu şi a oamenilor, care nu are paralelă în istorie e aproape imposibil”, şopteşte Papa, textual. Şi-şi converteşte pe dată necuvîntarea într-un strigăt către D-zeu. „De ce ai tăcut? De ce ai tolerat toate acestea?” întreabă Suveranul Pontif şi adaugă: „In această tăcere ne înclinăm în faţa mulţimii celor care au suferit şi au fost ucişi aici”. Tăcerea se transformă într-o „rugăciune care cere cu glas tare iertarea şi reconcilierea, o rugă înalţată D-zeului celui viu, de a nu mai permite niciodată să se repete ce-a avut loc aici”.

Auschwitz, se ştie, reprezintă Shoa, Holocaustul, exterminarea de către nazişti şi aliaţii lor fascişti a 6 milioane de evrei europeni. Peste un milion dintre ei au fost asasinaţi doar în lagărele Auschwitz-Birkenau, unde copii, femei, adulţi, bătrîni au fost mînaţi ca turmele de oi spre camerele de gazare, unde nenumăraţi deţinuţi au fost împuşcaţi, omorîţi în bătaie, spînzuraţi, ucişi prin înfometare, ori lăsaţi să moară de frig. Papa n-a ezitat să interpreteze teologic monstruoasa crimă, folosindu-se de o sintagmă care poate fi interpretată şi ca un avertisment, ca o aluzie la fizionomia contemporană a răului politic, în speţă la apelul la genocid lansat recent de preşedintele iranian Ahmadinedjad. Referindu-se la nazism, Papa a reliefat că „regimul celui de-al treilea Reich a vrut să distrugă poporul evreu în totalitatea lui, să-l şteargă de pe harta umanităţii”. Dînd măsura tactului său, Benedict al XVI-lea n-a intonat la Auschwitz (această „prăpastie întunecată pe care a traversat-o omenirea”) decît rugăciuni şi texte sacre acceptabile deopotrivă evreilor şi creştinilor. Biblia ebraică a revenit în discursul său amintind de „cumplita actualizare a vorbelor psalmistului, care spune: ‚suntem trataţi ca oile duse la tăiere’.

Germanul Josef Ratzinger, înregimentat cîndva de mai marii zilei în organizaţia de tineret hitleristă ştie ce zăcea în adîncul sufletelor căpeteniilor naziste. „În străfundul lor”, a subliniat Papa la Auschwitz, oamenii fărădelegii „doreau ca odată cu exterminarea acestui popor, să-l ucidă pe D-zeu, care l-a învestit pe Avraam” şi care „a vorbit pe muntele Sinai, stabilind acolo măsura veşnic valabilă a fiinţei umane”.

De unde şi de ce atîta ură asasină împotriva poporului evreu? Pentru că, potrivit Suveranului Pontif, „prin însăşi existenţa lui, acest popor depune mărturie pentru D-zeu”, Cel „care i s-a adresat omului, cerîndu-i să-şi asume răspundere”. Ucigîndu-l pe D-zeu, „oamenii violenţei ar fi vrut să preia ei înşişi întreaga stăpînire, să-şi extindă puterea acaparată în numele celui mai tare. Iar „odată cu distrugerea Israelului s-ar fi smuls şi ultima rădăcină a tulpinei credinţei creştine” pentru a fi „înlocuită de credinţa în domnia omului, în domnia celui puternic”, a adăugat Papa.

În perimetrul exterminării industriale în masă a evreilor, devenit lăcaş al memoriei – cu atît mai important cu cît „trecutul nu tace, nu trece pur şi simplu, ci ne priveşte pe toţi”, un loc, pe care el, „ca german, nu putea să nu-l viziteze”, Benedict al XVI-lea a evocat şi martiriul celorlalţi, în special al romilor. A amintit de suferinţele şi de asasinarea multor polonezi, ruşi, români, slovaci, ucrainieni sau unguri, a unor oameni a căror limbă maternă era franceza, olandeza, italiana, sîrba sau croata. Aici au fost asasinaţi însă şi germani creştini, precum călugăriţa de origine evreiască Edith Stein. Lor, celor calificaţi cîndva drept „drojdie a poporului german”, Benedict al XVI-lea a ţinut să le mulţumească pentru că „luminează negura nopţii în faţa căreia ne-aflăm”, pentru că „nu s-au pliat în faţa puterii răului, pentru că au devenit martori ai bineului şi adevărului”. Şi Papa n-a uitat să-i menţioneze nu doar pe potentaţii nazişti, care „s-au folosit şi au abuzat de noi”, (de poporul german), ci şi pe soldaţii ruşi. Soldaţi care au eliberat Auschwitzul „şi naţiunile europene de o dictatură, pentru a fi obligaţi apoi să impună şi să apere alt sistem totalitar, şi-anume al stalinismului şi al ideologiei comuniste”. Tot aici, Papa a lansat un apel la pace, un avertisment faţă de ură şi de „violenţa, care naşte violenţă”, şi faţă de noile abuzuri ale numelului lui D-zeu, aluzie la modul în care se folosesc azi de religie diverşi asasini, animaţi de o ură similară celei naziste, pentru a încerca să-şi justifice terorismul şi crima.

Unii observatori au deplîns faptul că Papa nu şi-a asumat în numele Bisericii Catolice răspunderea istorică pentru răspîndirea şi exarcerbarea antisemitismului, pentru apăsătoarea tăcere vinovată în faţa Holocaustului păstrată în tot timpul celui de-al doilea război mondial de Pius al XII-lea. S-a relevat că Benedict al XVI-lea n-a făcut declaraţii spectaculoase. S-a estimat că, la Auschwitz, Papa n-ar fi depăşit în dialogul interreligios ceea ce s-a realizat în ultimele 4 decenii. Alţii regretă că Suveranul Pontif n-a impulsionat reconcilierea germano-poloneză. In fine, unii analişti au afirmat că discursul său ar fi constituit o absoluţiune acordată poporului german pentru crimele regimului nazist.

Or, însăşi structura pelerinajului său demonstrează cît de neîntemeiate sunt, în mare parte, aceste obiecţii. Grăitoare e în special opţiunea celui dintîi Papă german de a-şi încheia simbolic prima călătorie externă, efectuată nu întîmplător în Polonia, nu printr-un serviciu divin în prezenţa unei mase de milioane de participanţi, ci sărutînd la Auschwitz obrajii unui supravieţuitor evreu în vîrstă de 83 de ani. Incît mesajul său suprem rezidă înainte de orice în actul de smerenie exprimat în alegerea acestui loc, în paradoxala încoronare a unui pelerinaj cu o închinare în faţa victimelor ororii. Edificatoare într-o lume a spectacolului massmediatic e şi stăruinţa sa de a rămîne singur şi de a se reculege timp de peste o oră înainte de a-şi rosti discursul abia la sfîrşit şi tocmai la poalele ”Golgotei timpurilor noastre”, după cum desemnase Auschwitzul predecesorul său, Ioan Paul al doilea.

E clar că sensul cel mai profund al acestei călătorii se regăseşte dincolo de bine temperatele cuvinte rostite de Papă în fostul lagăr de exterminare. Măsura ei o dă asocierea faptei de modestie, a exerciţiul unei veritabile umilinţe creştine, cu anvergura teologică a gîndului său. Incît seriozitatea, inteligenţa şi profunzimea angajamentului său în favoarea păcii şi reconcilierii, adeziunea sa la o lume a vieţii, din care memoria să nu mai fie mazilită, în care bunul D-zeu (unul al raţiunii adevărate) să nu mai fie declarat mort, ori folosit ca alibi pentru noi atrocităţi, aderenţa sa la o Europă izbăvită de relativismul postmodern, de încă o doctrină a raţiunii lipsite de iubirea de D-zeu şi de D-zeul iubirii sunt în egală măsură de netăgăduit.

Vizita lui Josef Ratzinger la Auschwitz va marca în mod cert întregul său pontificat. Chiar dacă Papa a evitat să facă aici, ori altundeva, în Polonia, declaraţii răsunătoare, chiar dacă n-a lansat semnale politice dintre cele considerate foarte vizibile, sau poate tocmai pentru că s-a ferit de orice stridenţe vizita sa e mai mult decît o simplă excursie obligatorie, politic corectă, în trecut. De aici încolo pare permisă nădejdea în şansa recuperării hărţii rătăcite a umanităţii. A celei demne de Creatorul omului după chipul şi asemănarea Sa, din care să nu mai poată fi şters vreodată pămîntul făgăduit al fraternităţii.

  • Data 29.05.2006
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B1NH
  • Data 29.05.2006
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B1NH