1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

În administraţia românească domnesc relaţii de tip feudal

Care sunt beneficiile unei funcţii publice în România? De ce, în ciuda unor remuneraţii relativ modeste funcţiile publice continuă să fie atât de râvnite?

victorei platz mit regierung_DPA.jpg La Piata Victoriei (Victory square) and the Victoria Palace, seat of the Government in Bucarest, pictured on 14 April 2006. Foto: Thierry Monasse +++(c) dpa - Report+++

Sediul Guvernului, în Piaţa Victoriei din Bucureşti

Primul ministru a ridicat o clipă cortina, explicând de ce a numit-o pe una din colaboratoarele sale consul general la Barcelona. "O persoană care a lucrat 12-16 ore pe zi în calitate de consilier într-un cabinet important, fără beneficii substanţiale, trebuie privită exact cum este", a explicat primul ministru.

A reieşit de aici că principalul criteriu a fost acela al compensaţiei. Dar a reieşit şi faptul că beneficiile unei funcţii publice nu sunt aproape niciodată la vedere, că nu fac mai niciodată parte din jocul explicit al competiţiei sociale.

Functiile publice ar fi de fapt puţin atrăgătoare dacă ar fi să luăm în calcul remuneraţiile oficiale. Cu ani în urmă era mult mai rău, dar nici astăzi după ce salariile în mediul oficial au fost mărite substanţial nu s-ar putea spune că există motive ca funcţiile publice să fie râvnite.

Şi totuşi. Realitatea este că românii se dau în vânt după asemenea funcţii deoarece, la fel ca înainte de căderea comunismului, funcţionează două reguli distincte: una explicită pentru naivi şi alta, implicită, mai cuprinzătoare şi aptă să aducă succesul.

Regula aceasta, implicită, a compensaţiei presupune însă raporturi personale foarte strânse între cel care are puterea de a numi şi cel care aspiră să fie numit într-o poziţie publică. Căci dacă cineva acceptă să muncească, 12-16 ore pe zi, fără să aibă nici un contract care să precizeze acest lucru, înseamnă că speră să fie cândva recompensat, deşi nu poate avea niciodată o garanţie reală.

În definitiv e vorba de o relaţie de servitute, una de la vasal la stăpân şi de la stăpân la vasal, care reproduce dincolo de toate aparenţele, o raportare umană anacronică, de tip feudal. E însă un feudalism voluntar şi lipsit de aristocraţie. Totuşi cel care deţine o poziţie de putere are la rândul său obligaţia nerostită de a-şi recompensa colaboratorii, căci altfel îi va fi greu să mai beneficieze pe viitor de loialitatea dedicată a altora.

Tipul acesta de relaţie se găseşte, după cum fără voie a dezvăluit primul ministru, în administraţia la nivel înalt şi în politica de partid. E grăitor că în discursul public apar foarte des referiri la categorii morale, cum ar fi slugărnicia şi flateria, care nu reprezintă însă altceva decât expresii ale relaţiei de servitute descrise mai sus.

Slugarnicul şi flateurul nu fac decât să respecte o regulă de raportare la “superiorul” lor, în timp ce acesta se angajează implicit, dar fără garanţii, că îl va recompensa cândva pe primul.

Dar recompensa nu poate nici ea să întârzie prea mult, căci, într-o societate în care monopolul puterii a fost desfiinţat, “vasalul” îşi poate găsi la nevoie un alt “suzeran”. Dacă, de pildă, despre primul ministru se spune adesea că “e cinstit” este, poate, pentru că ştie să-şi recompenseze vasalii, aşa cum el însuşi a fost recompensat.

Problema este însă mai amplă şi nu se cantonează la nivelul moravurilor. În cele din urmă e vorba de eficacitate şi competenţă administrativă ca şi de restaurarea unei competiţii sociale care să redea tinerilor speranţa că au o şansă în propria lor ţară fără să regreseze în relaţii umane de tip feudal. E vorba de ceea ce democrat-liberalii numesc insistent “modernizarea” ţării.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Medana Weident