1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

În ţara orbilor chiorul e împărat. Dar în a românilor?

În Absurdistan, în ţara "Departe-Undeva", rege e Ubu. În altele e greu să ajungi la vârf dacă, absurd, nu corespunzi unor standarde frecvent stupide şi nedrepte. Dar cum e în regiunea europeană dintre Carpaţi şi Dunăre?

Dacă în ţara orbilor conducător e chiorul, în altele trebuie să fii nu doar vizionar, frumos şi neridat, deştept, devreme acasă, ci şi posesorul unui CV care să probeze că n-ai contrariat vreodată prejudecăţile elitei. Sau pe cele, nu mai puţin păgubitoare, ale majorităţii.

În Venezuela şi Zimbabwe puterea e a celor care, după ce-şi sărăcesc poporul, nu ezită, de cârteşte, să-şi îndrepte armele în contra lui.

Dar cine e lider în a românilor? Cum ar trebui să fie conducătorul executivului bucureştean?

Între Carpaţi şi Dunăre marele şef, ridat sau nu, cu predilecţii bahice sau nu, pare silit, cât timp e PSD la cârmă, să fie cel puţin plagiator. Ori, la rigoare, autor de cărţi inexistente. De ce? Dar cine ştie? Poate spre a fi recunoscut ca fiind ”de-ai noştri” de oamenii sistemului zis ”ochiul şi timpanul”, aşa cum nevăzătorii îi consideră pe cei lipsiţi de facultatea vederii ca fiind de-ai lor?

Cert e că nicăieri în Europa un premier n-a rezistat în funcţie, ca plagiator dovedit, un răstimp atât de îndelungat ca Victor Ponta. Şi nici unul n-a îndrăznit, ca el, să manipuleze nepedepsit instituţii, ca să le împiedice să-i demaşte furtul. Deşi nu face parte din continentul Absurdistan, în România s-a putut. Zilele trecute preşedintele Iohannis i-a fericit pe unii, i-a siderat pe alţii şi îngrozit definitiv pe mulţi, acceptând propunerea de premier avansată de coaliţia PSD-ALDE.

Mai popular când şi-a asumat-o decât oricând, instalat deci neobişnuit de confortabil pentru un şef de stat român în şaua prezidenţială, graţie intervenţiilor sale în apărarea justiţiei şi a triumfului vizitei lui în SUA, Iohannis nu şi-a adoptat decizia ex-abrupto. Ci doar după ce condiţionase clar propunerile majorităţii parlamentare. Promisese expresis verbis să le considere dependente de integritatea politicianului propus. Şi se angajase solemn să nu accepte ascensiunea la timonă a unuia cu probleme. Or, un ins precum Tudose, numai ca politician integru nu poate, la o adică, să treacă.

Îl descalifică încercarea sa eşuată de a renunţa benevol la titlul său nemeritat de doctor. Ca şi o declaraţie de avere din care s-a evaporat subit, se pare, un autoturism de lux. Şi, nu în ultimul rând, un CV grav contrazis, în care omul afirmă existenţa unor ani de îndeletniciri de lector şi conferenţiar, pe care, după cum relevă prezumtivul său angajator, nu le-a exercitat.

Vom avea deci, după un premier PSD-ist autor de cărţi imaginare, de negăsit în librării, un succesor cu o închipuită activitate de dascăl universitar, indelebilă, însă rămasă fără urme în minţile vreunui student. Nu mai puţin grav pentru un premier mai faimos pentru relaţiile sale cu serviciile secrete decât ar fi bine politicianului respectat: omul, tovarăş de partid cum scrie la carte, a căzut lamentabil, ca ministru al economiei, până şi proba uşoară a clementei evaluări PSD-iste a guvernului din care a făcut parte.

Şi atunci? Prin ce mister ajuns-a premier? Cum se explică desemnarea de comun acord a unui ministru şi incompetent şi hoţ în cea mai înaltă funcţie executivă din România? "Nici în Zimbabwe nu i s-ar fi încredinţat şefia guvernului", s-a arătat convinsă, pe facebook, Rodica Culcer. Şi mă tem că are perfectă dreptate.

S-au vehiculat în context varii zvonuri, explicaţii, supoziţii, speculaţii. În revista ”22” Ramona Ursu enumeră o serie din ele. Presupusul „troc” al preşedintelui cu Dragnea. Un calcul politic prezidenţial de lăsare a adversarului politic PSD-ist să se autoepuizeze. O reşută în vechea meteahnă de a refuza rolul de preşedinte-jucător.  

Adevărul e că nu se ştie cu precizie mai nimic. Iar neclaritatea e, vai, în firea lucrurilor, dacă Mihai Tudose reprezintă, aşa cum s-a sugerat intens, un „candidat manciurian”, un preferat al serviciilor secrete, despre care se afirmă, la fel de stăruitor, că ar conduce, de fapt, "sistemul”. În speţă statul. 

Dar până una alta nu premierul desemnat este în cauză. Căci plagiator sau nu, beţiv sau nu, incompetent sau pur şi simplu mediocru, nu prim-ministrul este cel care cu adevărat contează acum. Ci preşedintele care a admis să-şi şifoneze numele, imaginea şi popularitatea, încălcându-şi cuvântul spre a da undă verde trecerii la şefia guvernului a unui astfel de ins, deşi, în limitele constituţiei, l-ar fi putut foarte bine respinge.

În apărarea preşedintelui, care se protejează neconvingător, declarând că ar fi scos ţara din criză, s-au spus, fireşte, câte în lună şi în stele. Că Iohannis n-ar fi avut alternativă şi nu i se poate cere să scoată castenele din focul PSD-ist cu propria sa mână prezidenţială; că ţara n-ar fi putut fi lăsată pradă instabilităţii, timp de trei luni, dacă s-ar fi ajuns la alegeri anticipate; că, oricum, rezultatul unui proxim scrutin ar fi riscat să fie la fel de rău precum cel din toamna anului 2016; în fine, că Tudose ar fi o opţiune mai acceptabilă decât  „Olguţa” et eiusdem farinae.

Toate aceste ipoteze şi justificări sunt cusute cu aţă albă. Preşedintele a greşit serios. Nu pentru că a dat dovadă de ceea ce el e convins, în mod eronat, că ar fi "pragmatism". Ci pentru că el, ca unic pol de stabilitate într-o ţară a cărei democraţie oricum defectă horcăie rău şi dă semne să-şi dea rapid obştescul sfârşit, ar fi trebuit mai mult decât orice să ţină cont de credibilitatea sa şi, nu în ultimul rând, de cea a instituţiei prezidenţiale, .

Dacă nici preşedintele nu e mai mult decât un simplu demagog, dacă nicio instituţie nu mai scapă din derizoriul general, ce ancoră ar mai fi în furtună pentru năpăstuita ţara românească? Ce încredere s-ar mai putea avea în sistemul ei politico-juridic, marcat nu doar de deraierile guvernului şi ale unui parlament plin de penali, ci şi de controversatele decizii recente ale unei CCR vădit politizate şi înclinate să ia partea regimului Dragnea?   

Dacă moral a eşuat, e oare posibil să i se dea măcar politic preşedintelui o bilă albă în desemnarea lui Tudose?

Defel. După ani de eforturi futile, în care s-a văzut ridiculizat ca ”taciturn” şi ca ”turist” net mai preocupat de concedii decât de treburile urgente ale statului, ajunsese în fine să iasă la lumină. Îşi încropise o bază, îşi conferise o imagine şi o autoritate capabile să ajute în viitoare procese electorale, esenţiale întru garantarea libertăţii ţării şi a orientării ei occidentale, în scoaterea ei la un liman reformist şi modernizator. Or, cu acceptarea lui Tudose la cârmă a demolat bună parte din edificiul construit.

Prin urmare şi în această sferă a clacat jalnic, preşedintele tinzând să repete performanţa negativă a regimului Dragnea, mai eficient în efortul autodiscreditării sale perene decât oricare altul în istoria democraţiilor europene.

Preşedintele a crezut pesemne că-şi poate permite o manevră tactică, subestimându-i mult impactul întrucât, în ţara unor politicieni orbi la orice manevre de sugrumare a justiţiei, el începuse să le pară multora nu pur şi simplu precum „chiorul” văzător, ci uşă de biserică de-a dreptul. În cecitatea sa inexplicabilă, s-a înşelat grav. Şi a făcut-o, iar, de oaie. Odată în plus, consilierii au evitat sau n-au putut să-l treacă strada. Iar bastonul l-a lăsat în drum. Ce trist.