Şi totuşi, a explodat...

Ceea ce s-a şi întîmplat la acest sfîrşit de săptămînă, cînd două mari ziare germane au găzduit simultan două ample eseuri de Norman Manea.

Sunt bîntuite societăţile statelor central şi est-europene de duhuri rele? Sunt, crede Norman Manea în eseul publicat în paginile suplimentului literar al cotidianului DIE WELT. Iar aceste duhuri, care poartă fiecare dintre ele un nume - naţionalismul agresiv, etnocentrismul, xenofobia, antisemitismul, corupţia, nepotismul, ipocrizia, oportunismul - trebuie şi pot fi combătute.

Cu atît mai consecevent cu cît riscul prevăzut de Mircea Dinescu a devenit realitate: copiii stăpînilor noştri din epoca comunistă au devenit azi stăpînii copiilor noştri.

Chiar dacă Norman Manea nu-l citează pe poetul care şi-a legat destinul şi de revoluţia din decembrie 1989 din România, ideea rămîne aceeaşi: vechile forme ale oportunismului şi ipocriziei au fost înlocuite de altele noi, aşa cum se poate deduce din succesul financiar al numeroşilor foşti nomenclaturişti şi securişti.

”Întru eradicarea viciilor care dăinuie, ar trebui să existe şi monumente ale ruşinii”, crede Norman Manea. Dar, între cele două capitole ale ruşinii - Holocaustul şi teroarea comunistă, între naţional-socialism şi Gulag, a fost creată o „concurenţă idioată”, constată scriitorul româno-american.

Cu ani în urmă, filozoful francez André Glucksmann, necitat nici el în cuprinsul articolului, relevă la rîndul lui caracterul obscen al unei aşa-numite „victimologii comparate”.

Iar în textul publicat acum în din DIE WELT, Norman Manea se întreabă pe bună dreptate: ”Nu ar fi oare memorialele ruşinii la fel de pilduitoare, dacă nu şi mai pline de învăţăminte, ca monumentele eroilor?”

Prin urmare, nu există nici un motiv de a încheia socotelile cu trecutul comunist, după intrarea unor ţări în Uniunea Europeană, cu atît mai mult cu cît nici istoria nu a luat sfîrşit odată cu prăbuşirea zidului despărţitor al Berlinului şi nici ideologiile, în special în varianta fanatismelor religioase, nu au sucombat.

Pentru capitalismul liberal care a luat locul economiei planificate de piaţă, recenta criză financiară ar avea, conform unor opinii enunţate în anumite discursuri publice, efectul prăbuşirii Zidului Berlinului. Dar, relevă scriitorul în acest tur de orizont al stării de spirit a Europei Centrale şi de Est, economia de piaţă este lipsită, la fel ca libertatea, de alternativă.

Între textul apărut în DIE WELT şi amplul eseu publicat în aceeaşi zi a săptămînii în FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG există cîteva evidente punţi de legătură, cum ar fi deja citata frază a lui Thomas Mann : libertatea este mai complicată decît puterea.

Că aşa stau lucrurile, o demonstrează de astă dată reacţiile contradictorii, paradoxurile generatoare de tensiuni, faliile ce brăzdează cîmpul de opinii din spaţiul discursurilor publice, în România, la 20 de ani după Revoluţie.

Excursul pe care Norman Manea îl face este unul de amplitudine, iniţiind cititorul german în particularităţile istoriei româneşti sau reamintindu-i acestuia cîteva din componentele unui specific inconfundabil.

Spre deosebire de Ungaria, Cehia ori Polonia, România nu a cunoscut mari revolte populare anticomuniste, dizidenţii, atîţi cîţi au fost, nu s-au putut grupa pe platforma comună a unui program social şi politic coerent, societata civilă însăşi a rămas fragilă.

Spre exemplificare, Norman Manea se slujeşte de cazul Hertei Müller, pe care-l consideră unul special, atribuindu-i o „identitate variabilă” scriitoarei laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, emigrată din România comunistă, stabilită de peste două decenii la Berlin.

Herta Müller şi grupul de scriitori germani prieteni au reprezentat o formă cu totul nouă de dizidenţă, crede Norman Manea şi explică de ce: ei proveneau din sînul unei minorităţi, dar mai ales din mijlocul unei intelectualităţi de stînga, neputînd astfel, datorită tradiţiilor politice ale ţării, capitaliza simpatie.

Reacţiile româneşti la Nobelul atribuit Hertei Müller demonstrează teza.

Două dintre opiniile formulate deţin o funcţie exemplară în acest sens. Ion Bogdan Lefter crede că suprema distincţie literară atribuită scriitoarei germane originară din România se erijează într-un monument închinat tuturor victimelor dictaturii, indiferent de culoarea acesteia, în timp ce fostul disident, Paul Goma, care trăieşte în exil la Paris, consideră că, pentru România, Nobelul Hertei Müller nu înseamnă absolut nimic.

Din aceste reacţii opuse, Norman Manea deduce cîteva din trăsăturile unei anumite specificităţi româneşti:”Românii sunt un popor hedonist, foarte adaptabili, pliaţi cu melancolie destinului, care au înfruntat calamităţile istoriei mai degrabă cu răbdare şi pragmatism decît cu patimă războinică.”

Cîteva rînduri mai jos, scriitorul româno-american pare a afla şi explicaţia „paradoxului” cuibărit în sufletul naţiunii române – contradicţia dintre „limba de origine latină şi religia creştin-ortodoxă. România priveşte cu un ochi spre vest şi cu celălalt spre icoanele Orientului Bizantin.”

Ultima parte a eseului publicat în paginile cotidianului FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG se opreşte asupra Revoluţiei Române, a cărei mitologie este încărcată de tot felul de teorii conspiraţioniste, ocultînd caracterul autentic al revoltei populare.

Ca şi în textul din DIE WELT, şi aici Norman Manea focalizează naşterea noii burghezii din răsadurile fostei nomenclaturi, critică derapajele polemice, grevate de clişee şi prejudecăţi, în jurul Holocaustului şi al Gulagului, nelipsite de inflexiuni antisemite.

Liniile de demarcaţie între stînga şi dreapa în peisajul politic românesc sunt de natură pur retorică, limbajul politicienilor este găunos, opţiunile lor sunt conjuncturale, însăşi confruntara cu trecutul recent sau mai îndepărtat cade victimă unor interese de grup.

Şi totuşi, schimbările există, România a intrat în NATO, în Uniunea Europeană, Holocaustul a fost condamnat, a fost instituit un raport asupra crimelor dictaturii roşii…Pe scurt, Norman Manea nu vrea să-şi piardă speranţa în înnoiri, de vreme ce România şi-a dovedit vitalitatea şi creativitatea, adesea în condiţii potrivnice.

Iată şi o confesiune finală făcută de semnatarul eseului: Omul, apt să recîştige încredere şi înţelepciune, şi nu forţele cosmice, este izvorul din care Norman Manea (al cărui ultim roman „Vizuina” a văzut lumina tiparului în România) îşi alimentează speranţele de înnoire, de mai bine.

Autor: Rodica Binder

Redactor: Ovidiu Suciu