Întrevederea Bush - Sharon

Această schimbare de atitudine nu lasă să se întrevadă nimic bun; ea nu va face să înainteze nici măcar cu un milimetru eforturile pentru pace în conflictul israelo-palestinian. Dezamăgire, mînie şi critică la adresa preşedintelui Statelor Unite. Această atitudine a fost de aşteptat nu numai din partea lumii arabe. Căci declaraţia sa asupra continuării eforturilor de pace în Orientul Apropiat nu a fost nicidecum o contribuţie la încurajarea procesului pentru pace. Bush a salutat planul şefului guvernului israelian, Ariel Sharon, de a evacua aşezările evreieşti din Fîşia Gaza. Dar, pe de altă parte, Bush a venit în întîmpinarea oaspetelui său mai mult decît orice alt preşedinte american înaintea sa. El a exclus obligaţia ca Israelul să cedeze toate teritoriile ocupate începînd din 1967 şi a exclus de asemeni obligaţia de a permite palestinienilor alungaţi în 1948 să se întoarcă pe teritoriul statului Israel.

La numai cîteva ore după ce a stabilit împreună cu preşedintele egiptean Mubarak că aşa-numitul ”Road Map” pentru pace în Orientul Apropiat continuă să fie valabil, Bush a dat o lovitură de graţie acestui plan. O componentă importantă – dacă nu cea mai importantă – a modelului acceptat de Statele Unite, ONU, Uniunea Europeană şi Rusia este tocmai ca părţile aflate în conflict să negocieze singure reglementarea unei păci de durată. Or, această componentă este acum sabotată de Bush, prin aceea că anticipează unele rezultate ale tratativelor.

Şi aceasta fără nici un motiv. Lui Bush i s-a cerut doar să autorizeze retragerea aşezărilor evreieşti din Gaza. Ar fi putut şi ar fi trebuit s-o facă cu glas tare fără nici o reţinere. Începînd din 1967, opinia generală în politica lumii este că Israelul trebui să retrocedeze teritoriile ocupate. Numeroasele probleme, de care au fost răspunzătoare diferite guverne din Israel, au împiedicat pînă acum schimbul ”pămînt pentru pace”. Şi dacă acum vine un premier israelian şi vrea să cedeze doar o parte din teritoriile ocupate, intenţia lui poate şi trebuie încuviinţată necondiţionat.

Nu există, însă, nici un motiv pentru George Bush de a sprijini strategia inclusă de Sharon în acest proiect, şi anume să cedeze Fîşia Gaza – o zonă oricum problematică – pentru a-şi asigura concomitent părţi importante din Cisjordania. Dacă Bush a făcut acest lucru, atunci el s-a descalificat din nou – sau mai mult ca oricînd – ca mediator şi sponsor al unei păci în Orientul Apropiat. Atitudinea lui le dă dreptate celor care i-au criticat furia împotriva lui Saddam şi indulgenţa faţă de Sharon.

De altfel Bush nu a spus ceva cu adevărat surprinzător. Nimeni nu a crezut cu convingere că roata istoriei ar putea fi întoarsă la 5 iunie 1967 sau chiar mai înainte. Dar pacea trebuie să se sprijine pe compromisul celor două părţi în conflict, şi nu pe condiţii-cadru impuse din afară. Nu foloseşte la nimic faptul că, în declaraţiile sale, Bush cere crearea unui stat palestinian. Un astfel de stat nu poate fi proiectat la Casa Albă. Şi nici o pace în Orientul Apropiat. Dar amîndouă pot fi în continuare periclitate acolo – ceea ce pare să-i fi reuşit preşedintelui Bush.