Între jurnalismul de opinie şi jurnalismul de serviciu

A devenit o practică, de mai mulţi ani, ca ziarele centrale din România să găzduiască opiniile şi comentariile unor personalităţi remarcabile, în special din cultura umanistă.

Altfel spus, aceste personalităţi au rubrici săptămînale în ziarele respective, în care îşi dezvoltă opiniile, în special în legătură cu scena politică. Unii din cei ce susţin aceste rubrici scriu remarcabil, alţii chiar strălucit: articolele lor sînt căutate, citite, comentate pe site-urile ziarelor.

Lucrurile se opresc însă aici, nimic nu se „leagă” în altceva, nu duce către acele dezbateri serioase, cu argumente şi fapte, asupra unei probleme sau alteia, abordate în articolele de opinie.

Nu este oare de neînţeles că în presa de la Bucureşti nu am avut şi nu avem nici acum o dezbatere serioasă asupra educaţiei, în situaţia în care sistemul nostru de educaţie scoate pe piaţa muncii sute de mii de adolescenţi infirmi, incapabili să înţeleagă pe ce lume se află şi care le e drumul în viaţă?

Nu e oare de neînţeles de ce astfel de articole de opinie nu conduc spre o dezbatere susţinută despre moralitatea în politică? Sigur că presa scoate zilnic la iveală cazuri de politicieni corupţi (dar nedovediţi!), de incompatibilităţi între scaunul din parlament şi fotoliul de la firmă ale aceluiaşi personaj politic, cazuri de promovări în funcţii de conducere sau demnităţi politice pe bază de cumetrii şi rubedenii etc, etc.

Aici, cazul de notorietate este desigur promovarea fiicei celei mici a preşedintelui, Elena Băsescu, pe listele de candidaţi pentru Parlamentul European – un caz flagrant, şi după părerea mea, dar e doar un caz, şi este de înţeles de ce e intens mediatizat.

De ce, aşadar, presa de opinie nu conduce la dezbateri deschise şi susţinute? Pentru că, după părerea mea, ca şi în restul societăţii civile, ne-am pierdut tot mai mult reflexul „luării de atitudine”. Altfel spus, citim tot mai rar cîte un articol de atitudine.

Nu mai avem vigoarea de a spune şi susţine un lucru din propriile convingeri, preferînd analiza erudită şi „neutră”. Nu mai avem revolta de a acuza public, desigur cu argumente, batjocorirea demnităţii noastre de cetăţeni de către politicianismul autohton, preferînd pamfletul şi comentariul în doi peri la adresa acestuia.

S-a creat în felul acesta un fel de complicitate între jurnalistul „rău de gură” şi politicianul vizat. Acesta din urmă ştie că jurnalistul „rău de gură” este de fapt inofensiv. Şi nu pentru că ar vrea el să fie inofensiv, ci pentru că nu există în spatele lui şi alţii care să îl susţină.

Fiecare jurnalist îşi susţine propria lui partitură şi atît. Asta, pentru că mulţi dintre jurnalişti vor să fie aparte, să nu semene în ce spun cu alţii, să fie „originali”, să se distingă de ceilalţi.

Dar cum Dumnezeu poţi să fii original atunci cînd faci o evaluare asupra lui Ion Iliescu, de exemplu? Sau asupra lui Adrian Năstase, sau asupra lui Mircea Geoană? Ce elemente poţi avea în plus pentru a le putea da, ca jurnalist şi cetăţean în acelaşi timp, votul tău de încredere în politică?

Asistăm, cred, la o gravă lipsă de discernămînt în faţa unei mixturi tot mai evidente între valoare şi non valoare.

Personal, am nostalgia jurnalismului de atitudine şi regretul jurnalismului angajat din anii 90. Nu pot să contest că presa noastră de acum e mai profesionistă. Dar nu pot, în acelaşi timp, să nu constat că ea a devenit tot mai mult o presă „de serviciu”.