Îndrumări neoficiale pentru CNA

CNA se află din punct de vedere legal și politic într-o situație destul de comodă, deoarece de-a lungul timpului a sancționat de multe ori încălcarea dreptului la viață privată și a dreptului la propria imagine. Presa de televiziune mai ales și-a construit gloria prin transgresarea limitelor exprimării decente, oferind CNA suficiente motive pentru a-și demonstra utilitatea (nu de puține ori pusă la îndoială). Cazul recent al primului ministru filmat la sala de gimnastică pare foarte simplu: nuditatea rămâne încă, îndeobște, o expresie relativă a indecenței și este cenzurată în toate locurile (fizice sau virtuale) onorabile. Dar simplitatea cazului este înșelătoare.

Nuditatea, deși expulzată pe mai departe din spațiul public, a reușit în ultima jumătate de secol să se strecoare insidios în toate colțurile în așa fel încât nimeni nu mai poate pretinde că adoptă o poziție pe deplin coerentă. Nu există probabil o mai mare duplicitate decât în cazul nudității care este glorificată ”oficial” în reclamele enorme afișate pe fațadele marilor clădiri, în filme cu milioane de spectatori din sălile de cinema și disimulată perfect în cele mai respectabile contexte sub chipul artei. Odată cu denunțarea (sau ocolirea) restricțiilor religioase, civilizația noastră a adus un omagiu nudității și corpului uman în toate ipostazele sale.

Așadar nu nuditatea prin ea însăși ar fi provocat scandalul, ci faptul că imaginile filmate au fost luate și difuzate fără acordul celui în cauză. Scandalul ar sta mai curând în faptul că asistăm la imagini răpite, la o formă de piraterie. Parțial e adevărat. Filmul a fost executat clandestin și difuzat de asemenea fără acordul celui filmat. Dar nu este singurul caz de acest fel. Furtul intimității în toate formele sale este materia primă de bază pentru presa de mare audiență. Publicațiile de un anume format sunt pline mai ales de nuduri ”răpite” în cele mai neașteptate contexte. Furtul nudității a devenit ceva cu totul comun. S-ar putea obiecta că, de multe ori, asistăm la un joc complice, la duplicitatea celui ”jefuit”, care se expune adesea cu o imprudență premeditată. Toate aceste ”rafinamente” ale presei de scandal sunt însă secundare. Miza principală, emoția scenei stă mereu în presupunerea că raptul este autentic. Presa de acest fel investește tot ce are în voyeurismul publicului său, care a devenit ceva comun, o înclinație tacit tolerată.

Sentimentul că de data aceasta s-a întâmplat ceva cu totul ieșit din comun trebuie, așadar, să fie căutat în altă parte. Nu atât nuditatea sau furtul ei au provocat scandalul, ci faptul că a fost vorba de nudul primului ministru.

"Dignitas" şi contradicţiile democraţiei recente

Demnitatea publică cu sensul ei de însărcinare și responsabilitate a fost întotdeauna însoțită de indicații precise privind conduita persoanei care o deține. La vechii romani ”dignitas” semnifica în primul rând un rang și o funcție publică, dar acestei ”dignitas” i s-a adăugat o anumită imagine, o postură, menită să simbolizeze importanța situării sociale. Cel care deținea o ”demnitate” publică, avea obligația implicită de a asuma o conduită solemnă și ireproșabilă ca și o vestimentație pe măsură. ”Dignitas” a ajuns să semnifice demnitate în sensul comun, adică o înfățișare care inspiră respectul celorlalți.

Astăzi ne putem întreba cu deplină îndreptățire dacă persoanele care ocupă demnități publice (președinți, judecători, miniștri, membri ai parlamentului, șamd) reușesc să adopte un comportament pe măsura poziției ocupate, dacă reușesc să ofere imaginea unei depline ”dignitas”, dar chiar dacă nu reușesc, este limpede că societatea așteaptă pe mai departe de la ei să fie ireproșabili.

Dar conservarea demnității cu sensul acestei aparențe publice este de fapt obligația întregii societăți. Nu doar demnitarul, ci întreaga societate contribuie la păstarea acestei ”aparențe”, care ține de chiar esența funcției îndeplinite. Televiziunea care a difuzat aceste imagini a greșit nu atât pentru că a arătat imagini cu nudul unei persoane (vină banalizată, intrată în noile moravuri), ci pentru că a prezentat nudul primului ministru, distrugând însăși imaginea ”demnității”.

Iată așadar că CNA-ul ar putea rezolva ușor problema care i se pune, dar fără să atingă esența problemei. Și ar fi poate mai bine, pe moment, să nici nu o facă căci nu are la dispoziție insrumentele adecvate. A sancționa încălcarea ”dreptului la propria imagine și a demnității persoanei” este corect, dar a încerca să meargă mai departe ar însemna să se confrunte cu una din aporiile democrației noastre recente.

Ar însemna să observe că spiritul democratic este el însuși demistificator și că încurajează atentatul la ”demnitatea” publică, căutând să-i distrugă cel puțin aura de solemnitate. Manifestațiile publice, sloganurile contestatare(cu violența lor vitriolantă nereproductibilă în alte contexte), presa de opinie și de investigație ca și presa de scandal contribuie toate în felul lor la demistificarea ”demnității”. Controlul public permanent asupra administrației implică o anumită insolență democratică, căci a pune un demnitar sub un control preventiv (ANI și declarațiile de avere) presupune o lipsă manifestă de încredere și afirmarea unor presupoziții neonorante. Prin declarațiile de avere atât înainte cât și după alegerea în funcție, demnitarul este ”dezbrăcat” în fața societății și supus unei percheziții virtuale. Dar în ciuda acestor înclinații societatea aspiră pe mai departe ca demnitarul să-și regăsească ”demnitatea” pierdută și totodată să-și conserve înfățișarea proprie unei magistraturi ireproșabile.

Autor:Horațiu Pepine, DW Bucureşti
Redactor: Alina Kühnel