În interesul păcii, Israelul nu ar trebui să răspundă la provocări

lui Yasser Arafat.

În Orientul Apropiat, acceaşi situaţie se tot repetă: Nici nu apucă bine să apară speranţa unei păci apropiate, că oamenii sunt din nou treziţi la o realitate, măcar în aparenţă neschimbată. Aceasta este cel puţin impresia lăsată de noul atentat de la marginea Fâşiei Gaza, petrecut la numai câteva zile de la alegerea lui Mahmud Abbas în funcţia de preşedinte palestinian. Atacul a avut loc, probabil, fiindcă Abbas s-a pronunţat în favoarea reluării negocierilor de pace cu Israelul.

Să fi fost, de aceea, totul doar un vis frumos? Răspunsul este cu siguranţă: Nu. Victoria lui Abbas a demonstrat, cel puţin, că majoritatea palestinienilor sunt de acord cu poziţia pacifistă a candidatului pe care l-au ales. Rezultatul scrutinului mai arată, însă, că există şi palestinieni care gândesc altfel. Islamiştii grupaţi în organizaţiile Hamas şi Djihadul Islamic au boicotat alegerile, fiindcă nu recunosc nici în ziua de azi dreptul Israelului la existenţă. Aşa stând lucrurile, în opinia acestor grupări, negocierile de pace cu statul evreu nici nu pot avea loc. Se poate cel mult discuta despre un armistiţiu mai lung sau mai scurt.

Mahmud Abbas ştie prea bine acest lucru şi de aceea nici nu şi-a făcut iluzii că ar putea produce schimbări în termen scurt. Un armistiţiu ar fi constituit însă un prim succes. Despre încheierea sa ar fi urmat să se discute la Cairo, la iniţiativa preşedintelui egiptean Hosni Mubarak, şi este de sperat că atacul de ieri nu a spulberat acest plan. La fel cum este de sperat că guvernul Sharon va reuşi să se abţină de la noi acţiuni militare în Fâşia Gaza, în ciuda mâniei provocate de incidentul menţionat. Căci, dacă în teritoriul palestinian de la graniţa cu Egiptul se vor succeda din nou atentate, urmate de riposte ale armatei, atunci în pericol nu sunt doar eventualul armistiţiu şi noile negocieri de pace, dar şi anunţata retragere israeliană din Fâşia Gaza.

La Ierusalim ar trebui să se ţină seamă de faptul că atentatele de felul celui din Gaza nu sunt neapărat un semn al tăriei adversarului. Ele pot fi şi o macabră recunoaştere a faptului că se află pe drumul greşit. Alegerile au demonstrat că poporul palestinian condamnă cu mare majoritate violenţele. În acest context, neavând nici o ofertă politică, organizaţiile extremiste caută probabil să aplice şi în Gaza tactica pe care au aplicat-o în Liban: În 1999, premierul israelian de atunci, Ehud Barak, a anunţat retragerea armatei din Liban. În replică, islamiştii din gruparea Hesbollah şi-au înteţit atacurile asupra diverselor obiective israeliene, şi de când Israelul a părăsit Libanul, în mai 2000, Hesbollah-ul pretinde că el i-a alungat pe militarii israelieni. Devine plauzibil că radicalii din Fâşia Gaza vor să pună la cale ceva similar. Este grotesc, dar ei nu au nimic altceva de oferit. Rămâne speranţa că factorii implicaţi ghicesc jocul şi nu se lasă tentaţi de opţiuni mai radicale.